Nina Berberova - Le livre du bonheur

Aceasta carte a devenit preferata mea. Ironic sau nu, a stat in raftul meu aproape cinci ani, asteptandu-si randul spre a fi deschisa, fara ca eu sa-i banuiesc in vreun fel magia.

Intotdeauna erau alte coperti ce ma atrageau sa le deschid si sa le descopar farmecul,
alte personaje, alte vieti de citit, alte drame. Desi a fost prima mea carte de Nina Berberova cumparata vreodata, este ultima citita, dupa "Acompaniatoarea" si "Trestia revoltata", ale aceleiasi autoare.

Cu toate acestea, ca si eroina cartii, Vera (adorabila coincidenta de nume, dupa Vera lui Andrei Makine din "La femme qui attendait", un alt personaj incantator), momentul potrivit nu vine intotdeauna
atunci cand ne dorim. Si poate, pana acum, nu venise inca vremea acestei minunate carti in viata mea.

"Cartea fericirii" este o lectura fascinanta prin simplitatea ei nestudiata, prin parcursul vietii eroinei cu care fiecare dintre noi se poate identifica la un moment dat, prin speranta si fericirea ce ii guverneaza existenta, de la inceput pana la sfarsit. Prin cautarea ei neincetata, uneori voluntara, alteori inconstienta, a dragostei. Dragoste ce trece prin prietenie, compasiune, atractie si, in final, ajunge sa contopeasca tot ce a fost intr-un singur sens, intr-o noua si unica directie de urmat.

E o carte ce nu se poate povesti. Trebuie citita, recitita si simtita, iar citatele de mai jos reprezinta pentru mine repere in calea uitarii a ceea ce a fost mai frumos, mai pur si mai sensibil in aceasta carte minunata.


- "Vera a luat un creion de pe tocul ferestrei, s-a cocotat pe un scaun de langa usa si a inceput sa scrie pe tapetul cenusiu si incretit de sub tavan : "In aceasta camera, Sam si Vera au fost prieteni. 1912-1918. Copilaria petersburgheza. Ramas-bun tuturor!"

"
- Ne-am impacat bine aici - a spus Sam, privind-o. Iti aduci aminte cat ne-a fost de bine?
- Da, Sam.
- Poate n-o sa ne mai fie niciodata atat de bine?
- Cum poti sa vorbesti asa! Imposibil.
- Totusi, inchipuie-ti. Inchipuie-ti ca nu va mai fi atat de minunat de bine niciodata in viata.
- Nu va mai fi la fel, va fi altceva.
(....)
- Si, daca n-o sa ne mai revedem niciodata, ce-o sa se intample?
- Taci, Sam, e imposibil.
- Totul e posibil, draga mea Vera.
I-a luat mana, a ridicat-o si si-a trecut-o peste fata.
- Ramas-bun, micuta Vera, ramas-bun, ramas-bun... Nu, nu exista nimic care sa mai poata fi la fel de limpede, la fel de frumos ca tot ce a fost.
- Nu spune asta.
-Trebuie sa intelegi ca am trait impreuna ceva fara seaman.
Vera simtea ca o sa izbucneasca in plans. Sam si-a lipit obrazul de al ei.
- Intelege ca totul s-a terminat. Intelege ca nu se va mai repeta niciodata. Intelege, micuta Vera, ca incepe viata."

" Iar omul pe care l-a vazut Vera pe un scaun, langa colivia canarului, avand drept fundal un ficus care fusese candva superb, nu era cel la care se astepta..."

"S-a trezit in ea o nevoie atat de reflexa si de oarba de bunatate, ca toate celelalte sentimente, pe care le incerca atat de intens, abia schitate, au disparut de indata. Ea a inteles ca ceea ce o stapanise in ultimele luni, si poate in ultimii ani, era nevoia arzatoare de a fi buna cu cineva. Isi dadea seama ca doar bunatatea putea s-o salveze de pasiuni si de insingurarea ei de orfana, s-o faca din nou fericita ca in copilarie, bunatatea era pentru ea singura iubire. Tot restul era doar tradare si singuratate..."

" Mila o otravise, o strapunsese, o inghitise; nu mai putea sa faca nimic, nici sa vrea, nici sa lupte, si i se parea ca toata durerea lumii - nu a lumii ei, radioasa, raspunand de sunetul fanfarei si de culorile curcubeului, ci a lumii lui - se revarsa in ea ca intr-un recipient. Isi va asuma tot, va indura tot..."

" - Si iarasi multumesc - i-a spus din nou, privind-o, apoi a inchis ochii. Cand i-a redeschis, mari si luminosi, Vera a avut impresia ca langa ea se stinge ceva, viata ei, atat de amara, atat de aspra si de frumoasa, facuta din despartiri, din meleaguri straine si din lacrimi sarate"

- " I-a intins o mana calda, el s-a ridicat sa-i sarute intai palma, apoi degetele, cu care isi mangaia obrazul, era o mare in care se scalda. A fost o clipa de fericire chinuita"

- "Atunci a adormit din nou, s-a trezit tarziu, a sarit din pat amintindu-si gandurile ei de dimineata, biruitoare, si-a amintit ca era sanatoasa, libera, tanara, fara regrete si plina de toate dorintele; a deschis larg fereastra si a plecat, in gand, sa se plimbe pe acoperisurile albastrii, in departarile infrunzite, prin cer, asteptand sa se potoleasca in ea vuietul acelei fericiri fara motiv..."

- "Se aparase de tot ceea ce putea sa fie mare, adevarat, refuzase pana si aparenta unei complexitati, oricat ar fi tentat-o. Dar astazi, iata, trezirea. Ziua care incepe, spiritul ei hotarat, soarele stralucitor al Parisului, goana ei fara ragaz , fara oprire, pe acoperisurile orasului - si inima ei, in care simtea, ca un cantec usor de clopotei, fericirea"

- "Anii trec si ne spunem: cutare lucru putea sa fie si n-a fost(si, spunandu-si ca pentru sine: Doamne, multumescu-ti!). Si incepi sa consideri o desfatare simplul fapt ca ceva anume n-a avut loc. Dar, cat esti tanar, poti sa intelegi asta? E varsta la care ii smulgi vietii fiecare bucatica. Si ce placere sa fie aceea de a te bucura ca ceva n-a fost, ca ai pierdut ceva? E vremea cand dai navala...pentru harul unei singure clipe, din curiozitate, din pasiune esti gata sa transformi in destin intalnirea cea mai neinsemnata..."

- " Pana acuma, se purtase prea pripit in viata - datorita fericirii, milei, tineretii, din curiozitate... Ajungea. Trebuia sa iasa din situatia asta si sa-i multumeasca in soapta Lui Dumnezeu , dupa usa, ca in sfarsit nu mai este copila flamanda de odinioara, salbatica si insingurata, atat de neplacuta si de trupesa, care nu se simte niciodata rau si pe care toate o bucura...Sa-i multumeasca Domnului pentru faptul ca in momentul dorit, venita de cine stie unde, poate din radacinile animale, se nastea in ea constiinta a ce trebuie facut: cum sa se poarte ca sa-si retraga bratul din mana lui Karelov, mana lui draga si putin greoaie, ce sa-i spuna."

" -Intelegi oare de ce se spune ca fericirea e ca aerul, ca nu o simti? - a intrebat Karelov, luand-o de brat.
- Nu, cred ca nu.
- Nici eu. Cred ca, daca s-ar intampla sa fiu fericit, as simti asta in fiecare clipa, as vrea sa simt. N-as accepta niciodata sa ma obisnuiesc cu fericirea..."

"Tot ceea ce pana atunci fusese dezbinat era acum adunat la un loc, pentru a forma un intreg de neinfrant: ca si cand divinitatile Nordului ar fi plecat in intampinarea celor ale Sudului, totul se contopea acum, element cu element.
Toate susotelile de la saisprezece ani, conversatiile de neinlocuit de la agentia comerciala Gramovski, cand pamantul tremura sub ea, dorinta ei nestavilita, avida de fidelitate si de bunatate care o aruncase la picioarele lui Aleksandr Albertovici, fericirea vesela si desarta care o cuprindea uneori in bratele lui Fedea, si chiar ceasul acela sumbru de An Nou din apartamentul Surkai, totul avea sa se limpezeasca si sa se aline, totul avea sa-si gaseasca locul in dragostea ei pentru Karelov..."

" Oare de ce privirea aceasta? Doar el este stapanul absolut, iar eu sclava lui. Stie bine ca el e cel care da poruncil e si eu cea care ma inclin, cum de poate sa ma priveasca cu atata abnegatie cata vreme are atata putere asupra mea?
Insa Karelov nu-si schimba expresia si nu-si desprindea privirile de la Vera. Stapanit de un singur gand: de ce, cata vreme ea e stapana absoluta a intregii lui existente, cata vreme nimic nu exista decat datorita ei, prin ea, pentru ea, il priveste asa, ca o sclava? De ce? Ai zice ca ea ii asteapta gandurile si le intelege, ca ii intelege fiece miscare a sufletului; dar toate gandurile lui, toate miscarile sufletului sunt facute numai din ea.
Nu puteau sa-si spuna toate acestea si nu stiau ca se gandesc la acelasi lucru, dar amandoi erau uimiti, miscati si fericiti de aceasta imbinare de forta teribila si de slabiciune, de putere si de supunere..."

"Totul la Vera i se parea incantator. Dar lucrul cel mai important, ceea ce pana atunci nu putuses sa conceapa, era echilibrul ei si totodata nistovita noutate care era pentru el echilibrul acesta - "echilibrul ei ametitor" - cum si-l definea siesi; parea ca linistea si fericirea neincetata care iradiau din ea isi gaseau echilibrul in pasiune, in absenta de retinere si in ardoarea pe care i le cunostea; ca si cum ea intreaga, cu trupul ei indraznet si fidel si cu sufletul ei iubitor, ar fi contrabalansat lumea aceasta unde domneau rautatea, bolile si necazurile..."

" Ar fi vrut sa-i spuna ca, in ciuda acestui drumeag care serpuia in susul dealului, ocolul lumii se incheiase pentru ea, ca toata viata se crezuse fericita fara sa fie deloc, ca voia sa fie neincetat si nesfarsit alaturi de el, si ca mainile acestea, care o mangaiau, sa-i inchida candva ochii. Voia sa-i spuna ca stia ca si el doreste acelasi lucru. (...). Dar nu i-a spus nimi: cand era atat de aproape de el, ramanea fara glas"