luni, 20 septembrie 2010

Marguerite Yourcenar - ,,Alexis sau tratat despre lupta zadarnică”


M-am îndrăgostit de această carte la vârsta de 18 ani, când am citit-o, cu efuziune de adolescentă, la recomandarea dirigintei mele de la acea vreme. Chiar și după aproape zece ani, mă întorc la aceste rânduri cu același drag. E o carte teribil de sinceră, pe care mi-o imaginez scrisă de un suflet chinuit de întrebări și dileme, care reușește totuși să-și transpună urletul interior în unele din cele mai frumoase și subtile metafore pe care mi-a fost dat să le citesc. Dacă citiți cartea - și puțin din biografia lui Marguerite Yourcenar, prima femeie aleasă membră a prestigioasei Academii Franceze, veți înțelege și care este ,,lupta ei zadarnică”. Frumusețea acestei cărți stă, însă, în faptul că ,,tratatul” se aplică tuturor micilor bătălii pe care le dăm și le pierdem zi de zi.

,,Mărturisirile, draga mea, sunt vătămătoare când au un alt scop decât acela de a simplifica viața altcuiva”

,,Credea în viitorul meu. Dacă am dorit vreodată vreun dram de glorie, am dorit-o pentru că știam că ar face-o fericită. Numai că, pe măsură ce dispar cei pe care i-am iubit, ne simțim tot mai puțin îndemnați să dobândim o fericire de care nu ne mai putem bucura împreună cu ei”

,,Mi se părea în ceasul acela cu putință ca întreaga viață să se înalțe până la cer, poate și a mea. Mi-am făgăduit asta. Nu este greu să-ți vină asemenea gânduri frumoase în prezența stelelor. Greu e să le păstrezi în cuprinsul îngust al zilelor, așa cum e mai anevoios să fim în fața semenilor noștri ceea ce suntem în fața lui Dumnezeu”

,,Credeam că pot să-mi orânduiesc metodic dorințele și eforturile, ca pe niște obiecte într-un sertar. Când ai 20 de ani, renunțările îți dau un fel de exaltare amară”

,,Cu timpul mi s-a trezit interesul pentru umbrele acelea, aș fi vrut să știu cine au fost, să-mi imaginez viața lor (...) Mă gândeam că avuseseră năzuințele lor, virtuțile și mizeriile lor, cum le aveam și eu pe ale mele”

,,Vedeam câteodată perechi de îndrăgostiți așezați în pragul porților, stând de vorbă sau sărutându-se. Întunericul din preajmă înlesnea iluzia iubirii împărtășite. Simțeam pentru întâia oară plăcerea perversă de a nu fi cum sunt ceilalți. Îi invidiam pentru mulțumirea lor potolită, pe care eu nu mi-o doream. (...) E ușor să ne simțim superiori atunci când suferim mai mult, iar vederea unor oameni fericiți ne scârbește de fericire

,,Viața este atât de minunată încât o poți iubi mereu. Pasiunea are nevoie de țipăt, chiar și iubirea simte nevoia de cuvinte, dar compasiunea poate fi tăcută”

,,Memoria femeilor seamănă cu acele mese de cusut de demult. Are sertare secrete, care rămân închise pentru totdeauna. Poți găsi în ele flori uscate care nu mai sunt altceva decât o pulbere de trandafiri. Suluri încâlcite, câteodată ace cu gămălie...

,,Muzica este bucuria celor puternici, mângâierea celor slabi (...) A fost convingerea mea de-o viață că muzica n-ar trebui să fie decât o expresie a tăcerii și a secretului ei. Tăcerea nu compensează doar neputința vorbelor omenești, ea compensează, de asemenea, pentru muzicienii mediocrii, sărăcia acordurilor”

,,Am plâns gândindu-mă la cât de simplă este viața și cât de ușor ne-ar fi dacă am fi și noi destul de simpli ca să ne-mpăcăm cu ea”

,,Amintirile îmi vin ca niște gânduri aproape destrămate, ca niște confidente șovăielnice, spuse în șoaptă, ca o muzică abia auzită. O să încerc, așadar, dacă e cu putință, să scriu și eu în șoaptă”

,,Față de ținuturile acelea, în care domneau nepăsarea și fericirea trupească, simțeam neîncredere și totodată neliniște (...). Cu cât actele mele îmi păruseră mai reprobabile, cu atât mă atașasem mai mult de severele idei morale care osândeau purtarea mea. Teoriile noastre, atunci când nu exprimă instinctele, sunt zăgazurile pe care le punem în calea lor”

,,Îmi spuneam toate astea pentru că a avea curaj înseamnă să legitimezi ce se întâmplă cu tine atunci când nu poți schimba nimic”

,,Oamenii nu spun totul despre ei, însă când ai fost silit și obișnuit, ca mine, să ascunzi o parte din viața ta, îți dai seama foarte curând că așa fac toți. Dobândisem aptitudinea specială de a ghici viciile sau slăbiciunile nemărturisite ale celorlalți. Neascunzându-mă de mine, descopeream ce tăinuiau alții”

,,Pe măsură ce ni se destramă, una câte una, iluziile, ne cunoaștem mai bine ființa cea adevărată”

,,Mi-ajunge câte teorii morale am construit. Nu mai vreau altele, contrare celor vechi. Sunt prea rezonabil să mai cred că fericirea nu e de găsit decât la hotarul ei cu păcatul...”

Helena Marquez - ,,Ultimul chei”


,,Poate că într-o zi peria și oglinda vor ajunge în mâinile unei femei mai libere. O nepoată, o strănepoată, care va afla de existența unei Raquel Passos Villa și de visele ei inocente și interzise. Raquel nu prea reușește să se imagineze absolut stăpân pe ea însăși, cum ar fi să se afle în mijlocul unor necunoscuți, să nu trebuiască să-și bată capul să-i salute pe trecători, să se îngrijoreze de privirile bănuitoare din spatele jaluzelelor (...) Aplecată peste fereastră, uitându-se la mare, Raquel o salută, dincolo de timp, pe acea strănepoată - se va numi poate Raquel sau Benedita, cine știe? - care va traversa mări și convenții și va face minunata descoperire a singurătății voluntare și alese. Te invidiez fiica mea, nepoata mea, sora mea...tu care nu vei mai fi Penelopa...”