duminică, 6 ianuarie 2008

Nina Berberova - Le livre du bonheur


Aceasta carte a devenit preferata mea. Ironic sau nu, a stat in raftul meu aproape cinci ani, asteptandu-si randul spre a fi deschisa, fara ca eu sa-i banuiesc in vreun fel magia.

Intotdeauna erau alte coperti ce ma atrageau sa le deschid si sa le descopar farmecul,
alte personaje, alte vieti de citit, alte drame. Desi a fost prima mea carte de Nina Berberova cumparata vreodata, este ultima citita, dupa "Acompaniatoarea" si "Trestia revoltata", ale aceleiasi autoare.

Cu toate acestea, ca si eroina cartii, Vera (adorabila coincidenta de nume, dupa Vera lui Andrei Makine din "La femme qui attendait", un alt personaj incantator), momentul potrivit nu vine intotdeauna
atunci cand ne dorim. Si poate, pana acum, nu venise inca vremea acestei minunate carti in viata mea.

"Cartea fericirii" este o lectura fascinanta prin simplitatea ei nestudiata, prin parcursul vietii eroinei cu care fiecare dintre noi se poate identifica la un moment dat, prin speranta si fericirea ce ii guverneaza existenta, de la inceput pana la sfarsit. Prin cautarea ei neincetata, uneori voluntara, alteori inconstienta, a dragostei. Dragoste ce trece prin prietenie, compasiune, atractie si, in final, ajunge sa contopeasca tot ce a fost intr-un singur sens, intr-o noua si unica directie de urmat.

E o carte ce nu se poate povesti. Trebuie citita, recitita si simtita, iar citatele de mai jos reprezinta pentru mine repere in calea uitarii a ceea ce a fost mai frumos, mai pur si mai sensibil in aceasta carte minunata.


- "Vera a luat un creion de pe tocul ferestrei, s-a cocotat pe un scaun de langa usa si a inceput sa scrie pe tapetul cenusiu si incretit de sub tavan : "In aceasta camera, Sam si Vera au fost prieteni. 1912-1918. Copilaria petersburgheza. Ramas-bun tuturor!"

"
- Ne-am impacat bine aici - a spus Sam, privind-o. Iti aduci aminte cat ne-a fost de bine?
- Da, Sam.
- Poate n-o sa ne mai fie niciodata atat de bine?
- Cum poti sa vorbesti asa! Imposibil.
- Totusi, inchipuie-ti. Inchipuie-ti ca nu va mai fi atat de minunat de bine niciodata in viata.
- Nu va mai fi la fel, va fi altceva.
(....)
- Si, daca n-o sa ne mai revedem niciodata, ce-o sa se intample?
- Taci, Sam, e imposibil.
- Totul e posibil, draga mea Vera.
I-a luat mana, a ridicat-o si si-a trecut-o peste fata.
- Ramas-bun, micuta Vera, ramas-bun, ramas-bun... Nu, nu exista nimic care sa mai poata fi la fel de limpede, la fel de frumos ca tot ce a fost.
- Nu spune asta.
-Trebuie sa intelegi ca am trait impreuna ceva fara seaman.
Vera simtea ca o sa izbucneasca in plans. Sam si-a lipit obrazul de al ei.
- Intelege ca totul s-a terminat. Intelege ca nu se va mai repeta niciodata. Intelege, micuta Vera, ca incepe viata."

" Iar omul pe care l-a vazut Vera pe un scaun, langa colivia canarului, avand drept fundal un ficus care fusese candva superb, nu era cel la care se astepta..."

"S-a trezit in ea o nevoie atat de reflexa si de oarba de bunatate, ca toate celelalte sentimente, pe care le incerca atat de intens, abia schitate, au disparut de indata. Ea a inteles ca ceea ce o stapanise in ultimele luni, si poate in ultimii ani, era nevoia arzatoare de a fi buna cu cineva. Isi dadea seama ca doar bunatatea putea s-o salveze de pasiuni si de insingurarea ei de orfana, s-o faca din nou fericita ca in copilarie, bunatatea era pentru ea singura iubire. Tot restul era doar tradare si singuratate..."

" Mila o otravise, o strapunsese, o inghitise; nu mai putea sa faca nimic, nici sa vrea, nici sa lupte, si i se parea ca toata durerea lumii - nu a lumii ei, radioasa, raspunand de sunetul fanfarei si de culorile curcubeului, ci a lumii lui - se revarsa in ea ca intr-un recipient. Isi va asuma tot, va indura tot..."

" - Si iarasi multumesc - i-a spus din nou, privind-o, apoi a inchis ochii. Cand i-a redeschis, mari si luminosi, Vera a avut impresia ca langa ea se stinge ceva, viata ei, atat de amara, atat de aspra si de frumoasa, facuta din despartiri, din meleaguri straine si din lacrimi sarate"

- " I-a intins o mana calda, el s-a ridicat sa-i sarute intai palma, apoi degetele, cu care isi mangaia obrazul, era o mare in care se scalda. A fost o clipa de fericire chinuita"

- "Atunci a adormit din nou, s-a trezit tarziu, a sarit din pat amintindu-si gandurile ei de dimineata, biruitoare, si-a amintit ca era sanatoasa, libera, tanara, fara regrete si plina de toate dorintele; a deschis larg fereastra si a plecat, in gand, sa se plimbe pe acoperisurile albastrii, in departarile infrunzite, prin cer, asteptand sa se potoleasca in ea vuietul acelei fericiri fara motiv..."

- "Se aparase de tot ceea ce putea sa fie mare, adevarat, refuzase pana si aparenta unei complexitati, oricat ar fi tentat-o. Dar astazi, iata, trezirea. Ziua care incepe, spiritul ei hotarat, soarele stralucitor al Parisului, goana ei fara ragaz , fara oprire, pe acoperisurile orasului - si inima ei, in care simtea, ca un cantec usor de clopotei, fericirea"

- "Anii trec si ne spunem: cutare lucru putea sa fie si n-a fost(si, spunandu-si ca pentru sine: Doamne, multumescu-ti!). Si incepi sa consideri o desfatare simplul fapt ca ceva anume n-a avut loc. Dar, cat esti tanar, poti sa intelegi asta? E varsta la care ii smulgi vietii fiecare bucatica. Si ce placere sa fie aceea de a te bucura ca ceva n-a fost, ca ai pierdut ceva? E vremea cand dai navala...pentru harul unei singure clipe, din curiozitate, din pasiune esti gata sa transformi in destin intalnirea cea mai neinsemnata..."

- " Pana acuma, se purtase prea pripit in viata - datorita fericirii, milei, tineretii, din curiozitate... Ajungea. Trebuia sa iasa din situatia asta si sa-i multumeasca in soapta Lui Dumnezeu , dupa usa, ca in sfarsit nu mai este copila flamanda de odinioara, salbatica si insingurata, atat de neplacuta si de trupesa, care nu se simte niciodata rau si pe care toate o bucura...Sa-i multumeasca Domnului pentru faptul ca in momentul dorit, venita de cine stie unde, poate din radacinile animale, se nastea in ea constiinta a ce trebuie facut: cum sa se poarte ca sa-si retraga bratul din mana lui Karelov, mana lui draga si putin greoaie, ce sa-i spuna."

" -Intelegi oare de ce se spune ca fericirea e ca aerul, ca nu o simti? - a intrebat Karelov, luand-o de brat.
- Nu, cred ca nu.
- Nici eu. Cred ca, daca s-ar intampla sa fiu fericit, as simti asta in fiecare clipa, as vrea sa simt. N-as accepta niciodata sa ma obisnuiesc cu fericirea..."

"Tot ceea ce pana atunci fusese dezbinat era acum adunat la un loc, pentru a forma un intreg de neinfrant: ca si cand divinitatile Nordului ar fi plecat in intampinarea celor ale Sudului, totul se contopea acum, element cu element.
Toate susotelile de la saisprezece ani, conversatiile de neinlocuit de la agentia comerciala Gramovski, cand pamantul tremura sub ea, dorinta ei nestavilita, avida de fidelitate si de bunatate care o aruncase la picioarele lui Aleksandr Albertovici, fericirea vesela si desarta care o cuprindea uneori in bratele lui Fedea, si chiar ceasul acela sumbru de An Nou din apartamentul Surkai, totul avea sa se limpezeasca si sa se aline, totul avea sa-si gaseasca locul in dragostea ei pentru Karelov..."

" Oare de ce privirea aceasta? Doar el este stapanul absolut, iar eu sclava lui. Stie bine ca el e cel care da poruncil e si eu cea care ma inclin, cum de poate sa ma priveasca cu atata abnegatie cata vreme are atata putere asupra mea?
Insa Karelov nu-si schimba expresia si nu-si desprindea privirile de la Vera. Stapanit de un singur gand: de ce, cata vreme ea e stapana absoluta a intregii lui existente, cata vreme nimic nu exista decat datorita ei, prin ea, pentru ea, il priveste asa, ca o sclava? De ce? Ai zice ca ea ii asteapta gandurile si le intelege, ca ii intelege fiece miscare a sufletului; dar toate gandurile lui, toate miscarile sufletului sunt facute numai din ea.
Nu puteau sa-si spuna toate acestea si nu stiau ca se gandesc la acelasi lucru, dar amandoi erau uimiti, miscati si fericiti de aceasta imbinare de forta teribila si de slabiciune, de putere si de supunere..."

"Totul la Vera i se parea incantator. Dar lucrul cel mai important, ceea ce pana atunci nu putuses sa conceapa, era echilibrul ei si totodata nistovita noutate care era pentru el echilibrul acesta - "echilibrul ei ametitor" - cum si-l definea siesi; parea ca linistea si fericirea neincetata care iradiau din ea isi gaseau echilibrul in pasiune, in absenta de retinere si in ardoarea pe care i le cunostea; ca si cum ea intreaga, cu trupul ei indraznet si fidel si cu sufletul ei iubitor, ar fi contrabalansat lumea aceasta unde domneau rautatea, bolile si necazurile..."

" Ar fi vrut sa-i spuna ca, in ciuda acestui drumeag care serpuia in susul dealului, ocolul lumii se incheiase pentru ea, ca toata viata se crezuse fericita fara sa fie deloc, ca voia sa fie neincetat si nesfarsit alaturi de el, si ca mainile acestea, care o mangaiau, sa-i inchida candva ochii. Voia sa-i spuna ca stia ca si el doreste acelasi lucru. (...). Dar nu i-a spus nimi: cand era atat de aproape de el, ramanea fara glas"

Andrei Makine - La femme qui attendait


O carte absolut minunata, pe care am citit-o pe nerasuflate, vrajita de frumusetea imaginilor construite de Andrei Makine, un scriitor rus ce traieste si scrie in Franta. Mai citisem de la el "Muzica unei vieti", insa ,,Femeia care astepta" este o lectura mult mai tulburatoare decat aceasta. O lectura sensibila si zguduitoare in acelasi timp. Un roman intr-adevar FRUMOS prin simplitatea lui.

Dupa obiceiu-mi deja consacrat, mi-am extras citatele care mi-au placut in mod deosebit. Au fost foarte multe. Merita citite ca o introspectie asupra sentimentelor si dramelor umane.

- “O femeie atât de clar hărăzită fericirii şi care alege, aproape cu nepăsare, singurătatea, fidelitatea faţă de un absent, refuzul de a iubi...’’

- "Am plecat repede, având impresia că am ratat, din laşitate, clipa în care destinul se întrupează într-un loc, într-un chip. Momentul în care destinul ne lasă să întrevedem întunecata sa ţesătură de cauze şi consecinţe"

- "O saptămână mai târziu a venit ispăşirea: un vânt din Nord Est a adus prima zăpadă(...) Aerul înţepător şi amar avea gustul unei noi speranţe, ale unei fericiri promise..."

- "Iată o femeie, îmi spuneam, despre care ştiu totul. Întreaga sa viaţă se află în faţa mea, concentrată în această siluetă îndepărtată care dă ocol lacului. O femeie care, de treizeci de ani, deci, dintotdeauna, îl aşteaptă pe bărbatul pe care-l iubeşte...’’

- ,,De fapt, toate femeile aşteaptă aşa, viaţa întreagă, am formulat eu cu stângăcie. Toate femeile, din toate ţările şi din toate timpurile. Aşteaptă un bărbat care trebuie să apară acolo, la capătul drumului, în această transparenţă a apusului. Un bărbat cu privirea hotărâtă şi gravă, venind de mai departe decât moartea, spre o femeie care aşteaptă necontenit. Iar cele care nu aşteaptă, sunt simple consumatoare de scrumbie sărată! (...) Agresivitatea unei asemenea concluzii mi-a făcut bine, pentru că, într-un fel, ajunsesem în satul acela din cauza unei femei care nu ştia să aştepte’’

- "Eram prea nerăbdători. Cortina de fier avea aerul ca va dura etern. Ruperea ţării noastre de restul lumii ţinea de evidenţa unei legi intangibile. Tinereţea noastră nu era decât o secundă, un fir de praf în faţa acestui regim milenar. Nu mai puteam sa aşteptăm"

-" Credeam ca voi descoperi, in acest colt pierdut al nordului rusesc, concentratul epocii sovietice, caricatura unui timp deopotriva mesianic si nemiscat. Dar timpul era pur si simplu absent din aceste sate care pareau ca traiesc intr-o epoca de dupa disparitia regimului, de dupa prabusirea imperiului. De fapt, ma plimbam printr-un fel de plasmuire istorica. Semnele Istoriei se stersesera. Ramaneau lamelele aurii ale frunzelor de salcie pe suprafata apei, primele ninsori care se porneau de obicei noaptea (...), ramanea aceasta femeie, cu lunga ei manta militara, care umbla pe malul lacului, se oprea la cutia de scrisori de la raspantie. Ramanea, de fapt, esentialul"

- "Aparuse o noua generatie, de tineri adevarati, insensibili la umbrele razboiului, grabiti sa isi insface bucata lor de fericire, neincrezatori in femeia aceea, pe jumatate vaduva, pe jumatate logodita, imbracata intr-o manta lunga de cavalerie. Pofta lor de viata o impinsese catre batranete ca suflul unui tren care il indeparteaza pe un calator intarziat”

- "Noi eram cei ce-i impuneam acea asteptare absurda, desigur foarte nobila, chiar eroica, dar de care s-ar fi scuturat de mult daca nu ar fi fost privirea noastra compatimitoare si admirativa. Privirea aceea o transformase intr-o coloana de sare, o frumoasa stela funerara la care te poti reculege oftand: . Facusem din banguiala amoroasa a unei fete de 16 ani un juramant irevocabil. Si, dintr-o femeie debordand de viata, o vaduva carbonizata pe rugul singuratatii”

- "La mijlocul lacului, malurile au disparut cu totul sub perdelele ploii. Nici o linie, nici un punct de reper dincolo de marginea barcii. Doar cenusiul aerului pigmentat de stropii de ploaie si valurile, linistite acum, care dadeau impresia ca vin de nicaieri. Pana si inaintarea noastra parea fara tinta. Eram pur si simplu acolo, unul langa altul, in taraitul adormitor al ploii, la ceasul unui apus rece ca solzii de peste. Iar cand intorceam capul, vedeam chipul unei femei care zambea vag – fericita, ai fi zis – un chip siroind de lacrimile acealea neintrerupte pe care cerul i le varsa pe obraji. Intelegeam acum ca asa isi traia ea viata de dupa viata. O calatorie domoala, fara un tel vizibil, dar marcata de un sens simplu si profund"

- "Toate paleau insa in fata simplitatii, aproape deloc constientizata, cu care Vera actiona. (...) Ceea ce pentru ceilalti parea un act de bunatate nu era pentru Vera decat o foarte veche obisnuinta”

- "Pe urma a recunoscut intr-o scrisoare ca exista niste lucruri extrem de simple si extrem de dureroase, precum varsta unei femei, atasamentul exclusiv fata de o persoana, insuportabila suferinta de a o pierde, fidelitatea , da...fidelitatea...Si, inca mai simplu si mai rau ca toate...dragostea...”

- "Mi-a aruncat o privire surprinzator de lucida, aproape dura:
- I-am raspuns deja.
- Si?....
- Si nimic. Pentru ca cel care trebuie sa vina va veni. Altfel, dragostea nu este decat un pahar cu apa dat peste cap, asa cum zicea frumoasa noastra Alexandra...”

Nicole Krauss - Istoria Iubirii

,,Ca sa pictezi o frunza, trebuie sa sacrifici intregul peisaj. La inceput ar parea o limitare, dar dupa un timp iti dai seama ca, reprezentand un sfert de centimetru din ceva, ai posibilitatea de a percepe universul mai complet decat daca ai fi pretins sa reprezinti intregul cer.
Mama mea nu a ales un cap sau o frunza. Ea l-a ales pe tatal meu si, pentru a-l percepe mai bine, a sacrificat intreaga lume”

“De fiecare data cand ea a incercat sa plece, stiind bine ca asta era ceea ce trebuia sa faca, baiatul a oprit-o, implorand-o ca un nebun. Asa incat s-a intors de fiecare data, oricat de des sau oricat de departe a incercat sa plece. A aparut tacuta in spatele lui, si i-a acoperit ochii cu palmele, ruinand orice sansa ca altcineva sa mai poata veni dupa ea...”

“...atunci i-a marturisit adevarul. Cel putin a incercat sa-i spuna adevarul, dar ceea ce a iesit de pe buzele lui a fost doar o jumatate de adevar. Mai tarziu, mult mai tarziu, si-a dat seama ca ii este cu neputinta sa se elibereze de un mare regret : in cel mai important moment din viata lui, alesese cuvintele cele mai nepotrivite”

“Din cele 2000 de exemplare tiparite din ISTORIA IUBIRII, unele au fost cumparate si citite, multe au fost cumparate fara sa fie citite, altele au fost facute cadou, multe se decolorau in vitrinele librariilor, servind ca punct de aterizare pentru muste, altele purtau pe margini insemnari facute de cititor si o buna parte din ele fusesera trimise la compactorul de hartie, unde au fost prefacute intr-o pasta impreuna cu alte carti necitite si nedorite, cu frazele sfasiate si tocate de lama masinii. Cand privea pe fereastra, Litvinov isi imagina cele 2000 de exemplare din ISTORIA IUBIRII ca pe un stol de doua mii de porumbei calatori care-si falfaie aripile si se intorc la el, raportandu-i cate pasaje fusesera citite cu glas tare, cate trantiri dezgustate a copertei dupa lectura doar a unei singure pagini si cate exemplare nu fusesera nici macar deschise...”

“Stiam ca, dupa cum unii isi pierd un picior sau un brat, eu pierdusem elementul acela care-i face pe oameni indelebili. I-am cerut varului meu sa se aseze el pe scaun. Nu prea voia, dar pana la urma a cedat. L-am fotografiat si in timp ce urmaream hartia in tava de developat, a aparut fata lui. A ras. Am ras si eu. Eu facusem fotografia care era o dovada a existentei lui, dar si a existentei mele. Mi-a daruit-o. De cate ori o scoteam din portmoneu si o priveam, stiam ca ma uit la mine”.

“Si tu cum esti? Momentul de fata e cel mai fericit si cel mai trist din viata ta?
-Sigur ca da.
-De ce?
-Pentru ca nimic nu ma face mai fericit si nimic nu ma face mai trist decat faptura ta”

“Nu asa mi-l amintesc eu.(...) Mi-l imaginam pe tata intr-o locomotiva de culoarea carbunelui, tragand dupa el un sir de vagoane lustruite, pline de calatori. Intr-o zi, tata a ras si mi-a explicat cum stau lucrurile. Si atunci toate s-au aranjat la locul lor. A fost unul dintre momentele de neuitat prin care trece un copil cand descopera ca pana in clipa aceea intreaga lume il tradase”.

“Nici acum inca n-au fost descoperite toate sentimentele posibile. Exista inca unele aflate dincolo de capacitatea noastra de a intelege si de imaginatia noastra. Din cand in cand, se iveste un cantec cum nimeni nu a scris vreodata sau o pictura cum nimeni nu a pictat vreodata, sau altceva cu neputinta de prevazut, si un sentiment nou se naste in lume. Si atunci, pentru a milioana oara in istoria simtirii, inima se avanta si absoarbe impactul...”.

Friedrich Durenmatt - Pana de automobil

Interesanta carte. Un reprezentant oarecare al unei firme de textile are o pana de automobil intr-un satuc uitat de lume.
Este gazduit de un avocat pensionar, care il invita la o cina cu prietenii sai, un procuror si un judecator, propunandu-i un interesant joc de societate pentru serile plicticoase. Musafirul isi va povesti viata, iar cei trei vor analiza daca ar trebui sa fie judecat pentru vreuna din faptele sale.
Cartea este interesanta ca introspectie asupra mecanismelor constiintei - un om care nu s-a gandit niciodata care e cel mai urat lucru facut in viata sau care e persoana fata de care ar trebui sa se simta vinovat capata o noua perspectiva asupra lucrurilor. Una care ii va zgudui lumea pentru totdeauna.

"Nimanui nu-i place sa analizeze mai profund si, mai la urma urmei, constiinta nimanui nu-i fara pata. Dar acuma, ca am ajuns in societatea unor prieteni atat de intelegatori precum sunteti voi, rusinea nu mai are nici un rost. E ciudat, dar simt ca ma intelegeti, si eu insumi incep sa ma inteleg mai bine, ca si cum m-as fi intalnit cu un om care nu e altcineva decat eu insumi si pe care-l cunosteam cam vag a fi reprezentantul unei firme de textile, care are un Studebaker si, undeva, o nevasta si copii..."

VIS, cu Dan Puric (One man show).

Nu prea am cuvinte, tot ce pot spune este: ULUITOR.
Am vazut o sala arhiplina cu oameni care au aplaudat pana cand li s-au inrosit mainile, care au ras si au plans impreuna cu Puric, care au trait timp de o ora si jumatate o multitudine de emotii, unele aproape uitate in trecerea grabita si stresanta a zilelor noastre.

Recunosc...Puric este febletea mea, actorul meu de suflet, ba chiar as indrazni sa spun ,,dragostea mea platonica" (toti avem dreptul sa avem asa ceva), dar in fata unui asemenea spectacol entuziasmul vine din ceea ce vezi pe scena, slabiciunea ta pt. persoana respectiva cade pe locul doi.

E un spectacol care se joaca rar (btway, a fost in toata Europa si America cu el, acolo e supranumit ,,noul Charlie Chaplin") dar daca il mai prindeti vreodata, duceti-va. Nu veti regreta nici o clipa!

EGOISTUL

cu: Radu Beligan, Marin Moraru, Medeea Marinescu, Carmen Stanescu

Piesa e foarte reusita, evident sarea si piperul sunt reprezentate de Beligan (si de Moraru in cateva scene). Replici spumoase dar si profunde, o filozofie de viata aparte a unui om de care toata lumea profita dar caruia i se reproseaza in repetate randuri egoismul.

O replica ce mi-a ramas in minte, a ginerelui incornorat al "Egoistului", cand afla ca sotia are un amant: "Ce e cu fericirea asta? E o notiune pentru coafeze! Ea avea respectul meu, avea numele meu, purta bijuteriile familiei mele...ce ii trebuia mai mult?"

De la Damian Crasmaru (prietenul profitor din copilarie): "Cand eram mici, te priveam asa, ca...pe mamica mea"

O replica a Egoistului insusi: "Cand suntem tineri, nu ne dam seama ca timpul trece si se termina balul, ca vine nota de plata...cam scumpa, domnule, pentru ce-am mancat..."

Alexis sau tratat despre lupta zadarnica - Marguerite Yourcenar

Una dintre cele mai sensibile carti pe care le-am citit si una din favoritele mele. Va recomand sa o cititi fara pareri preconcepute, desi va veti da seama in final ca are si un substrat mai...special. M-a facut sa inteleg mai bine lupta interioara a unor categorii de oameni de langa noi, pe care de cele mai multe ori nu vrem sau nu avem rabdare sa le dam o sansa, nu sa ii aprobam ci macar sa le intelegem drama.
E o carte despre iubirea inteleasa altfel, despre tristetea cautarii zadarnice, despre nepotrivirea eroului intr-o lume formata din tipare deja trasate in care el nu-si gaseste locul.

Un citat care mi-a placut:

"Credeam ca pot sa-mi oranduiesc metodic dorintele si eforturile, ca pe niste obiecte intr-un sertar. Cand ai 20 de ani, renuntarile iti dau un fel de exaltare amara...Vedeam cateodata perechi de indragostiti asezati in pragul portilor, stand de vorba sau sarutandu-se. Ii invidiam pentru multumirea lor potolita, pe care eu nu mi-o doream. E usor sa ne simtim superiori atunci cand suferim mai mult, iar vederea unor oameni fericiti ne scarbeste de fericire(...) "

Nina Berberova - Trestia revoltata

O carte frumoasa in simplitatea ei, scrisa in stilul Ninei Berberova, fara artificii stilistice si intrigi elaborate, punand accent pe emotiile umane sincere, pe dragoste, tristete, razvratire.
Seamana putin cu "Acompaniatoarea", a aceleiasi Nina Berberova. Nu e extraordinara, dar mie mi-a placut

"Ajung cu o clipa inainte de plecarea trenului si hamalul ma urca in graba in tren. Venetia are o mare calitate: dispare intr-o clipa, nu alearga in urma trenului, aruncand ocheade in stanga si in dreapta, cum fac alte orase. Se sterge repede, ca si cum n-ar exista si ca si cum n-ar fi existat niciodata"

Dai Sijie - Balzac si micuta croitoreasa chineza

O poveste inedita, se petrece in timpul Revolutiei Culturale din perioada lui Mao Tzedun, cand tinerii provenind din familii de intelectuali erau trimisi la tara pentru a fi ,,reeducati" de tarani in spiritul comunist si "adevarat". Doi dintre acestia, trimisi pe Muntele Fenixului Ceresc, reusesc sa-si creeze un mic univers al lor, dincolo de corvezile zilnice si de mizeria locurilor, descoperind un geamantan cu carti interzise in acea perioada, ale lui Balzac, Hugo, Voltaire... Cand unul dintre ei se indragosteste de o micuta croitoreasa chineza si ii fac si ei cunostiinta cu lumea cartilor, vietile lor se vor schimba...in mod suprinzator. Mi-a placut foarte mult, e o lectura f.placuta

Rainer Maria Rilke - Povestiri despre Bunul Dumnezeu

Mi-a fost recomandata de fosta mea diriginta, o doamna cu o cultura extrem de vasta si cu gusturi alese, dar trebuie sa recunosc ca n-am gustat prea mult aceasta carte. Majoritatea "povestirilor" folosesc o simbolistica nepotrivita in umila-mi parere si sunt mai degraba adecvate pentru incantarea copiilor. Cel putin primele povestiri. Mi-au placut insa in mod deosebit ultimele doua - "Cersetorul si domnisoara cea mandra" si "O poveste spusa intunericului". Sunt mai adanci si au o profunzime aparte. Per total, cartea merita macar rasfoita.

Burghezul Gentilom

cu: Victor Rebengiuc, Claudiu Bleont, Maia Morgenstern, Medeea Marinescu.

Uff...tare greu de caracterizat piesa asta. E un fel de...nici un fel...Nu pot s-o caracterizez ca un tot unitar, ci pe bucati pro si contra.
PRO: muzica e extraordinara, ca si momentele de balet. Superbe!
E o desfasurare impresionanta de forte pe latura asta - balerini, solisti de la opera, momente extraordinar de frumoase. Doar ca sunt putine. Tot pro: decorurile, in care s-au bagat multi bani, foarte spectaculoase. Super-pro: Claudiu Bleont - aproape ca merita sa vedeti piesa pentru el, e absolut hilar in rolul unui instructor de arte martiale usor dus cu pluta. O Maria Buza excelenta intr-un rol de camerista aiurita, Medeea Marinescu foarte-foarte reusita in rolul fiicei Lucille(botezata aici Lucica). Actorii in general: nota 10.
Si...s-a cam terminat cu pro-ul.

CONTRA...aici incepe un fluviu de argumente: toata lumea tipa, e o isterie generala pe scena, replicile se spun numai racnite; Maia Morgenstern are un rol absolut penibil pe care-l joaca atat de bine pe cat ii permite partitura, dar e agasanta pe alocuri...sau mai bine spus personajul e obositor.

Subiectul nu are cap, coada sau mijloc, nu am citit opera originala a lui Moliere dar asta a fost primul gand la intoarcerea acasa de la teatru, sa pun mana pe carte sa inteleg ce am vazut acolo. De ce spun asta? Pentru ca burghezul lui Rebengiuc are haine de la "Yoshi Yamamoto"(apropo la Irinel Columbeanu), vorbeste de "Fotbalistii mei..."(apropo la Becali), apare pe scena pedaland pe o bicicleta de fitness imbracat in Nike, are antrenor personal si consilier de imagine care ii arata cum sa se comporte in talkshow-urile la care e invitat. Ah...si are si doua gorile de bodyguarzi care vorbesc tot timpul la mobile. Saracul Moliere, de-ar fi vazut ce s-a ales de opera lui... :-). Ah...iar finalul e ceva intre hilar si sinistru.
Stiu ca in piesa asta s-a incercat realizarea a ceva grandios si modern in acelasi timp si recunosc...sunt o fire mai conservatoare in materie de arta si poate n-am "gustat" eu, dar satira mi s-a parut putin prea dusa la extrem si frizand prea tare ridicolul. Vrem sa ridiculizam o societate si metehnele ei, dar parca in acelasi timp, facand asta, acordam prea multa importanta unor mici mizerii si unor persoane care nu isi merita faima.

Regina Mama

"Regina mama", cu marea doamna Olga Tudorache si cu Marius Bodochi. O tragicomedie care incepe cu zambet si se termina cu lacrimi (un final pe care nu il credeam, nu il asteptam si care mi s-a parut usor sinistru, dar si dramatic. Oricum excelent jucat). E o piesa pe care trebuie sa o vezi totusi intr-o anumita stare, te tulbura spre final. Si ce m-a impresionat cel mai tare a fost atitudinea actorilor...ropotele de aplauze nu puteau smulge lacrimile din ochii lor. Pot spune ca acolo au iesit la rampa "Regina Mama" si fiul ei, nicidecum Olga Tudorache si Marius Bodochi. Remarcabil...

IDOLUL SI ION ANAPODA

IDOLUL SI ION ANAPODA mi-a servit "o doza" cu varf de catharsis :) si m-a facut sa imi doresc sa cumpar bilete pentru toti prietenii in chip de cadou de Craciun. Merita vazuta, merita simtita, merita traita in ritm cu Dan Puric, acest actor exceptional care mi-a oferit momente uluitoare cu toate piesele lui.

Fara indoiala este actorul meu de suflet, un om pe care il admir din toata inima si care, dupa umila-mi parere, merita cu prisosinta titlul de cel mai complex actor al generatiei sale. Piesa este de o sensibilitate deosebita, o poveste simpla, fara brizbrizuri regizorale, fara decoruri monumentale, fara costume de mii de euro, fara scenarii revolutionare. O poveste de iubire si de viata, a unui om "anapoda", un personaj in care m-a cutremurat cat de mult m-am recunoscut in unele momente.

Ion este "anapoda" pentru cei din jur pentru ca pune suflet intr-o lume de indiferenti infatuati, pentru ca este generos intr-o lume de egoisti, pentru ca isi daruieste putin din inima lui, chiar daca i se intoarce spatele. Este un personaj total anapoda fata de societatea in care traieste si care consta trist ca oamenii te respecta atunci cand ii faci sa se teama de tine, in timp ce atunci cand le oferi prietenia ta nu fac altceva decat sa te calce in picioare. Piesa nu este patetica, nu este trista, nu este amara. Este o piesa vie...realista, despre oameni care iubesc, care traiesc intr-un fel anume, neinteles de cei din jur, oameni care nu isi gasesc locul, oameni care se complac, oameni care
se revolta...oameni, oameni, oameni. Este o piesa despre oameni si lume. O piesa cu happy-end.

Va recomand sa mergeti sa vedeti "Idolul si Ion Anapoda". Sa il vedeti pe Puric dandu-i viata unui alt fel de Don Quijote, mai umil, mai modest, dar la fel de profund si de plin de viata. Mergeti cu sufletul plin de speranta si nu va rusinati daca simtiti cum la finalul reprezentatiei, o lacrima se incapataneaza sa va alunece pe obraz... Pentru ca asta inseamna cu adevarat catharsis...

Cum iubeste cealalta jumatate

"Cum iubeste cealalta jumatate" - la Teatrul Mic, varianta actualizata a faimosului "Plural englezesc" e o piesa bine inchegata, cu o regie total originala fata de tot ce am vazut (practic actiunea are doua planuri care impart acelasi spatiu, unele actiuni se petrec simultan, desi implica aceiasi actori...anyway, trebuie sa vedeti cu ochii vostri). Mi-a placut mult piesa, are atat o latura amuzanta cat si una dramatica, iar imbinarea e foarte reusita.

Almudena Solana - The Curriculum Vitae of Aurora Ortiz


Aceasta carte are pentru mine o istorie aparte, o istorie ce parca se adauga la povestea personajului principal, Aurora Ortiz. A fost un ,,coup de foudre" intre mine si numele atat de atipic pentru o carte - ,,The Curriculum Vitae of Aurora Ortiz" - petrecut pe Aeroportul Otopeni, in asteptarea avionului meu. Perspectiva celor 17 ore de zbor m-a facut sa caut tovarasia acestei lecturi, care s-a dovedit ulterior a fi o adevarata revelatie, confirmand faptul ca marile descoperiri
pot fi facute de multe ori din pura intamplare.

Aurora Ortiz este un personaj atipic pentru o carte. Nu are nimic ,,glamorous", nu are aventura in sange, nu traieste povesti de dragoste ca-n filme, nu cauta lucruri extraordinare. Dimpotriva, este persoana cu cea mai banala existenta pe care cineva si-o poate inchipui. Insa, in monotonia propriei existente, Aurora reuseste sa isi contureze un drum, sa gaseasca mici bucurii, sa-si poarte atat darurile cat si nefericirile cu o teribila seninatate. O seninatate a omului care stie ca viata e facuta din maruntisuri, din lucruri pe care majoritatea nici macar nu se obosesc sa le bage in seama.


Almudena Solana – The Curriculum Vitae of Aurora Ortiz

“That day, Aurora heard straight from her mother’s own sweet-sounding voice that, in this life, what glitters is more important than gold; that brilliance is worth more than money. After that, Aurora didn’t feel belittled by Aurea”

“That was another theory she had inherited from her grandmother: when you are down in dumps, you should blow away some foam while looking up at the ceiling; and on top of that(according to Ignacia), you should keep your head up while you watch to see where the foam falls, as if deep down you wished that, as it descended, a bit of soap would get in your eyes and the itching would give you a better excuse to cry...“

“If words were forks, they wouldn’t be able to punch a hole in the moon in this evening sky, it could never be deflated, because it was hard as a porcelain plate. Nonetheless, Aurora and Roberto – in complete accord even without seeing each other – allowed it to shatter, as if a piece of china had been dropped from a great height to the ground. The moon, filled with memories, was smashed to pieces like a damaged plate, and the tiny sparkling lights in the sky were no other than the end and the beginning of everything. Life in movement”

“My mother succeeded many times through her sheer persistence; I inherited her tenacity, but not her results. She even managed to get me to keep from saying everything that went through my mind, got me to restrain my words, but in these past weeks I haven’t even managed to make the cut and be called to an interview. Not even if I had sent you 80 letters. My mother restrained my words, but nobody could restrain my thoughts (...)
But what did I let myself chop my life into little bits, so that you could read them like the ruthlessly honest chapters of a bewildered woman’s story? ”

“She wasn’t bothered; as the rain filtered down through the eucalyptus, it seemed to her like a nutritious sap, or like one of nature’s practical jokes, as if someone were clapping his hands under a gigantic tap above her head. Someday she would figure out the reason for all this applause...”

“Her tears were gone, but the traces of her weeping remained. She left, and all the women’s eyes followed her. They didn’t ask her anything, but they gave her something like a hug, without straying from their posts. More and more of the prostitutes appeared as she made her way along the curving paths: motionless, stable, nearby. And full of curves, themselves. Aurora would never again meet finer examples of respect and anonymous companionship than those offered by the whores in Casa del Campo “

“Aurora had always been a dynamic woman, a fine specimen, a very cheery specimen; afflicted with bad luck, but disinclined to let it get her down; an acrobat tumbling through life, a tightrope walker laughing at danger, a natural-born athlete – if only she could get paid for exercising with milk cartons and pimiento jars – one of those fighters who might lose a match but who never are defeated; a bundle of doubt wearing slippers indoors and boots on the street; a genuine traveler, though Madrid was the farthest she had ever gone; an enthusiastic, persistent woman who loved good conversation... She hadn’t dictated any of this to Fany, because she didn’t even know it about herself...”

“Music is the closest thing there is to thought. Why are people so afraid of thinking? Why don’t they ever leave enough time to reflect? There’s nothing wrong with tranquility; nor emptiness, vertigo or even unhappiness. I think that these things are the first steps that preceed the birth of a new thought. This is why I like to read, as you know, that’s the path that I’ve found easiest to follow”

“She always loved thoughts and thinking, with or without chalk”

“I wish I could drink but not forget
I wish I could be happy and start it all again

I wish I were the sea, but all I have is foam
I wish I could go on, but all I have is foam
I can’t make it without you, won’t you give me a hand
All I have is doubt

I wish I were the sea, but all I have is foam”

“How’s things....She heard it in the distance, though she was also looking him in the face. No, things weren’t OK. After spending an hour exposed to the iciness and hopelessness of his colleague in the office next door, Guillermo’s sad eyes, gazing at her, made her feel something she never had wished...”

“I’m not sure...Sometimes I’m happy even though I’m sad, and sometimes I’m sad even though I’m laughing out loud and telling jokes with a beer in my hand. Happiness depends on the effort put into being happy rather than something else”

“The umbrella was barely enough to jeep their first kiss from being drowned in rain. That was why Aurora worshipped the water that falls from the sky. That was why she never used umbrellas again”

“ If it weren’t for the condensation on the window pane, which of course can trick your eyes sometimes, you would have sworn that an aurora borealis had suddenly left a trail reflected in the river...
And it flew away, towards the north, at full speed”