Nicole Krauss - Istoria Iubirii

,,Ca sa pictezi o frunza, trebuie sa sacrifici intregul peisaj. La inceput ar parea o limitare, dar dupa un timp iti dai seama ca, reprezentand un sfert de centimetru din ceva, ai posibilitatea de a percepe universul mai complet decat daca ai fi pretins sa reprezinti intregul cer.
Mama mea nu a ales un cap sau o frunza. Ea l-a ales pe tatal meu si, pentru a-l percepe mai bine, a sacrificat intreaga lume”

“De fiecare data cand ea a incercat sa plece, stiind bine ca asta era ceea ce trebuia sa faca, baiatul a oprit-o, implorand-o ca un nebun. Asa incat s-a intors de fiecare data, oricat de des sau oricat de departe a incercat sa plece. A aparut tacuta in spatele lui, si i-a acoperit ochii cu palmele, ruinand orice sansa ca altcineva sa mai poata veni dupa ea...”

“...atunci i-a marturisit adevarul. Cel putin a incercat sa-i spuna adevarul, dar ceea ce a iesit de pe buzele lui a fost doar o jumatate de adevar. Mai tarziu, mult mai tarziu, si-a dat seama ca ii este cu neputinta sa se elibereze de un mare regret : in cel mai important moment din viata lui, alesese cuvintele cele mai nepotrivite”

“Din cele 2000 de exemplare tiparite din ISTORIA IUBIRII, unele au fost cumparate si citite, multe au fost cumparate fara sa fie citite, altele au fost facute cadou, multe se decolorau in vitrinele librariilor, servind ca punct de aterizare pentru muste, altele purtau pe margini insemnari facute de cititor si o buna parte din ele fusesera trimise la compactorul de hartie, unde au fost prefacute intr-o pasta impreuna cu alte carti necitite si nedorite, cu frazele sfasiate si tocate de lama masinii. Cand privea pe fereastra, Litvinov isi imagina cele 2000 de exemplare din ISTORIA IUBIRII ca pe un stol de doua mii de porumbei calatori care-si falfaie aripile si se intorc la el, raportandu-i cate pasaje fusesera citite cu glas tare, cate trantiri dezgustate a copertei dupa lectura doar a unei singure pagini si cate exemplare nu fusesera nici macar deschise...”

“Stiam ca, dupa cum unii isi pierd un picior sau un brat, eu pierdusem elementul acela care-i face pe oameni indelebili. I-am cerut varului meu sa se aseze el pe scaun. Nu prea voia, dar pana la urma a cedat. L-am fotografiat si in timp ce urmaream hartia in tava de developat, a aparut fata lui. A ras. Am ras si eu. Eu facusem fotografia care era o dovada a existentei lui, dar si a existentei mele. Mi-a daruit-o. De cate ori o scoteam din portmoneu si o priveam, stiam ca ma uit la mine”.

“Si tu cum esti? Momentul de fata e cel mai fericit si cel mai trist din viata ta?
-Sigur ca da.
-De ce?
-Pentru ca nimic nu ma face mai fericit si nimic nu ma face mai trist decat faptura ta”

“Nu asa mi-l amintesc eu.(...) Mi-l imaginam pe tata intr-o locomotiva de culoarea carbunelui, tragand dupa el un sir de vagoane lustruite, pline de calatori. Intr-o zi, tata a ras si mi-a explicat cum stau lucrurile. Si atunci toate s-au aranjat la locul lor. A fost unul dintre momentele de neuitat prin care trece un copil cand descopera ca pana in clipa aceea intreaga lume il tradase”.

“Nici acum inca n-au fost descoperite toate sentimentele posibile. Exista inca unele aflate dincolo de capacitatea noastra de a intelege si de imaginatia noastra. Din cand in cand, se iveste un cantec cum nimeni nu a scris vreodata sau o pictura cum nimeni nu a pictat vreodata, sau altceva cu neputinta de prevazut, si un sentiment nou se naste in lume. Si atunci, pentru a milioana oara in istoria simtirii, inima se avanta si absoarbe impactul...”.