O carte absolut minunata, pe care am citit-o pe nerasuflate, vrajita de frumusetea imaginilor construite de Andrei Makine, un scriitor rus ce traieste si scrie in Franta. Mai citisem de la el "Muzica unei vieti", insa ,,Femeia care astepta" este o lectura mult mai tulburatoare decat aceasta. O lectura sensibila si zguduitoare in acelasi timp. Un roman intr-adevar FRUMOS prin simplitatea lui.
Dupa obiceiu-mi deja consacrat, mi-am extras citatele care mi-au placut in mod deosebit. Au fost foarte multe. Merita citite ca o introspectie asupra sentimentelor si dramelor umane.
- “O femeie atât de clar hărăzită fericirii şi care alege, aproape cu nepăsare, singurătatea, fidelitatea faţă de un absent, refuzul de a iubi...’’
- "Am plecat repede, având impresia că am ratat, din laşitate, clipa în care destinul se întrupează într-un loc, într-un chip. Momentul în care destinul ne lasă să întrevedem întunecata sa ţesătură de cauze şi consecinţe"
- "O saptămână mai târziu a venit ispăşirea: un vânt din Nord Est a adus prima zăpadă(...) Aerul înţepător şi amar avea gustul unei noi speranţe, ale unei fericiri promise..."
- "Iată o femeie, îmi spuneam, despre care ştiu totul. Întreaga sa viaţă se află în faţa mea, concentrată în această siluetă îndepărtată care dă ocol lacului. O femeie care, de treizeci de ani, deci, dintotdeauna, îl aşteaptă pe bărbatul pe care-l iubeşte...’’
- ,,De fapt, toate femeile aşteaptă aşa, viaţa întreagă, am formulat eu cu stângăcie. Toate femeile, din toate ţările şi din toate timpurile. Aşteaptă un bărbat care trebuie să apară acolo, la capătul drumului, în această transparenţă a apusului. Un bărbat cu privirea hotărâtă şi gravă, venind de mai departe decât moartea, spre o femeie care aşteaptă necontenit. Iar cele care nu aşteaptă, sunt simple consumatoare de scrumbie sărată! (...) Agresivitatea unei asemenea concluzii mi-a făcut bine, pentru că, într-un fel, ajunsesem în satul acela din cauza unei femei care nu ştia să aştepte’’
- "Eram prea nerăbdători. Cortina de fier avea aerul ca va dura etern. Ruperea ţării noastre de restul lumii ţinea de evidenţa unei legi intangibile. Tinereţea noastră nu era decât o secundă, un fir de praf în faţa acestui regim milenar. Nu mai puteam sa aşteptăm"
-" Credeam ca voi descoperi, in acest colt pierdut al nordului rusesc, concentratul epocii sovietice, caricatura unui timp deopotriva mesianic si nemiscat. Dar timpul era pur si simplu absent din aceste sate care pareau ca traiesc intr-o epoca de dupa disparitia regimului, de dupa prabusirea imperiului. De fapt, ma plimbam printr-un fel de plasmuire istorica. Semnele Istoriei se stersesera. Ramaneau lamelele aurii ale frunzelor de salcie pe suprafata apei, primele ninsori care se porneau de obicei noaptea (...), ramanea aceasta femeie, cu lunga ei manta militara, care umbla pe malul lacului, se oprea la cutia de scrisori de la raspantie. Ramanea, de fapt, esentialul"
- "Aparuse o noua generatie, de tineri adevarati, insensibili la umbrele razboiului, grabiti sa isi insface bucata lor de fericire, neincrezatori in femeia aceea, pe jumatate vaduva, pe jumatate logodita, imbracata intr-o manta lunga de cavalerie. Pofta lor de viata o impinsese catre batranete ca suflul unui tren care il indeparteaza pe un calator intarziat”
- "Noi eram cei ce-i impuneam acea asteptare absurda, desigur foarte nobila, chiar eroica, dar de care s-ar fi scuturat de mult daca nu ar fi fost privirea noastra compatimitoare si admirativa. Privirea aceea o transformase intr-o coloana de sare, o frumoasa stela funerara la care te poti reculege oftand:
- "La mijlocul lacului, malurile au disparut cu totul sub perdelele ploii. Nici o linie, nici un punct de reper dincolo de marginea barcii. Doar cenusiul aerului pigmentat de stropii de ploaie si valurile, linistite acum, care dadeau impresia ca vin de nicaieri. Pana si inaintarea noastra parea fara tinta. Eram pur si simplu acolo, unul langa altul, in taraitul adormitor al ploii, la ceasul unui apus rece ca solzii de peste. Iar cand intorceam capul, vedeam chipul unei femei care zambea vag – fericita, ai fi zis – un chip siroind de lacrimile acealea neintrerupte pe care cerul i le varsa pe obraji. Intelegeam acum ca asa isi traia ea viata de dupa viata. O calatorie domoala, fara un tel vizibil, dar marcata de un sens simplu si profund"
- "Toate paleau insa in fata simplitatii, aproape deloc constientizata, cu care Vera actiona. (...) Ceea ce pentru ceilalti parea un act de bunatate nu era pentru Vera decat o foarte veche obisnuinta”
- "Pe urma a recunoscut intr-o scrisoare ca exista niste lucruri extrem de simple si extrem de dureroase, precum varsta unei femei, atasamentul exclusiv fata de o persoana, insuportabila suferinta de a o pierde, fidelitatea , da...fidelitatea...Si, inca mai simplu si mai rau ca toate...dragostea...”
- "Mi-a aruncat o privire surprinzator de lucida, aproape dura:
- I-am raspuns deja.
- Si?....
- Si nimic. Pentru ca cel care trebuie sa vina va veni. Altfel, dragostea nu este decat un pahar cu apa dat peste cap, asa cum zicea frumoasa noastra Alexandra...”
2 comentarii:
Trimiteți un comentariu