Paolo Giordano - Singurătatea numerelor prime

O carte premiată cu premiul Strega în 2008, despre doi oameni cu vieți disfuncționale, defecte...

Alice suferă un accident de ski în copilărie și rămâne șchioapă. Nu poate să-și ierte părinții care o obligaseră să ia lecții de ski și devine o adolescentă anorexică, chinuită de depresii și frustrări.

Mattia are o soră geamănă care suferă de retard mintal și pe care părinții îl obligă s-o ia cu el peste tot, deși simte că-l face de rușine. În clasa a șaptea, băiețelul o lasă pe sora lui într-un parc pentru câteva ore si n-o mai găsește niciodată. Ca să-și învingă propriile fantome, începe să se taie cu lama.

Toate personajele cărții sunt stranii, bântuite de trecut, de frustrări și neîmpliniri. E o lectură întunecată, genul de carte pe care nu simți nevoia s-o mai citești a doua oară sau s-o răsfoiești din nou. E greu să ți se mai facă dor de ea...
Mi-a plăcut însă enorm pasajul care dă și titlul cărții. Ideea este profundă, frumoasă și sinceră. Și teribil de adevărată...

,,Numerele prime sunt divizibile numai cu unu și cu ele însele. Stau la locul lor în infinita serie de numere naturale, strivite, la fel ca restul, între altele două, dar cu un pas mai încolo față de celelalte. Sunt numere bănuitoare și solitare și de aceea Mattia le găsea minunate. Uneori credea că au ajuns din greșeală în acea secvență, că rămăseseră prinse în capcană, ca niște mici perle înșirate pe un colier. Alteori, în schimb, bănuia că și lor le-ar fi plăcut să fie ca restul, numai niște numere oarecare, dar că, pentru un motiv anume, nu erau în stare.

Al doilea gând îl atingea mai ales seara, în împletirea haotică de imagini dinaintea somnului, când mintea e prea vlăguită ca să-și spună minciuni.

La un curs din primul an, Mattia învățase că, printre numerele prime, sunt unele și mai speciale. Matematicienii le numesc numere prime gemene: sunt perechi de numere prime care sunt aproape, de fapt foarte aproape, pentru că între ele este mereu un număr par care le împiedică să se atingă cu adevărat. Numere ca 11 și 13, ca 17 și 19, ca 41 și 43. Dacă ai răbdarea de a merge mai departe cu numărătoarea, descoperi că aceste perechi, treptat, sunt tot mai rare. Dai peste numere prime tot mai izolate, rătăcite în acel spațiu tăcut și cadențat, constituit numai din cifre, și ai presentimentul neliniștitor că perechile întâlnire până acolo sunt un fapt accidental, că adevăratul lor destin este de a rămâne singure. Apoi, exact când te pregătești să renunți, când nu mai ai chef să numeri, iată că dai peste alte două numere gemene, agățate strâns unul de celălalt. Printre matematicieni există convingerea comună că atât cât se poate merge mai departe, vor fi mereu altele două, chiar dacă nimeni nu poate spune unde, până nu le descoperă.

Mattia se gândea că el și Alice erau astfel, două numere prime gemene, singure și pierdute, apropiate, dar nu îndeajuns pentru a se putea atinge cu adevărat. Nu-i spusese asta niciodată”

Anna Gavalda - ,,Je l'aimais"

J'avais envie d'une cigarette. C'était idiot, je ne fumais plus depuis des années. Oui mais voila, c'est comme ca la vie...Vous faites preuve d'une volonte formidable et puis, un matin d'hiver, vous decidez de marcher quatre kilometres dans les froid pour racheter un paquet de cigarettes ou alors, vous aimez un homme, avec lui vous fabriquez deux enfants et un matin d'hiver vous apprenez qu'il s'en va parce qu'il en aime une autre. Ajoute qu'il est confus, qu'il s'est trompe..."

Parce que le piege, justement, c'est de croire qu'on est amarre. On prend des decisions, des credits, des engagements et puis quelques risques aussi. On achete des maisons, on met des bebes dans des chambres toutes roses et on dort toutes le nuits enlaces. On s'emerveille de cette...Comment disait-on deja? De cette complicite. Oui, c'etait ca qu'on disait, quand on etait heureux. Ou quand on l'etait moins.

-Mais tu es jeune encore...
-Non, je suis vieille, je me sens vieille. Je suis toute cabossee. Je sens que je vais devenir mefiante. Je vais regarder ma vie a travers un judas. Je n'ouvrirais plus la porte. Reculez. Montrez patte blanche. C'est bien, l'autre maintenant. Prenez les patins. Restez dans l'entree. Ne bougez plus.
-Non, tu ne deviendras jamais cette femme-la. Quand bien meme tu le voudrais que tu ne pourrais pas. Les gens continueront a entrer dans ta vie comme dans un moulin, tu suffriras encore et c'est tres bien comme ca. Je ne me fais pas de souci pour toi.
(...)
-...sauf Adrien. Vous vous faites de souci por Adrien?
- Oui, je crois...oui. C'est pour lui que je m'en fais le plus en tout cas.
- Pourquoi?
- Parce qu'il est malheureux..."

"J'ai aime une famme...Je ne te parle pas de Suzanne, je te parle d'une autre femme.
Je l'ai aimee plus que tout. Plus que tout. Je ne savais pas qu'on pouvait aimer a ce point. Enfin, moi en tout cas, je croyais que je n'etais pas...programme...por aimer de cette facon. Les declarations, les insomnies, les ravages de la passion, c'etait bon pour les autres tout ca. D'ailleurs, le seul mot passion me faisait ricaner. La passion, la passion! Je mettais ca entre hypnose et superstition, moi...C'etait presque un gros mot dans ma bouche. Et puis, ca m'est tombe dessus au moment ou je m'y attendais le moins. Je... J'ai aime une femme... Je suis tombe amoureux comme on attrape une maladie. Sans le vouloir, sans y croire, contre mon gre et sans pouvoir m'en defendre, et puis...
Il se raclait la gorge.
-Et puis je l'ai perdue. De la meme maniere..."

"Quarante-deux ans... Qu-attend-on de la vie a quarante-deux ans?
Moi, rien. Je n'attendais rien. Je travaillais. Encore et encore et toujours. C'etait ma tenue de camouflage, mon armure, mon alibi. Mon alibi pour ne pas vivre. Parce que je n'aimais pas tellement ca, vivre. Je croyais que je n'etais pas doue pour ca..."

"Elle a releve la tete et m'a regarde dans les yeux. C'etait la premiere fois depuis des annees que nous nous regardions si longtemps. J'essayais de decouvrir quelque-chose de nouveau sur ce visage. Mais je n'ai rien decouvert, seulment la moue un peu triste d'une epouse vaincue qui s'appretait a passer aux aveux. Elle n'etait pas retournee chez son avocate car elle n'en avait pas le courage. Elle aimait sa vie, sa maison, ses commercants. Elle avait honte de se l'avouer. Elle ne voulait pas perdre ce qu'elle avait conquis. Cet echafaudage social. Nos amis, nos relations. Et puis il y avait cette maison toute pimpante dans laquelle nous n'avions encore jamais dormi...C'etait un risque qu'elle n'avait pas envie de prendre(...)

Ce fuit pour moi une nouvelle nuit blanche. Au lieu de me rassurer, ses aveux m'avaient completement ebranle. Il faut dire que j'etais si mal a cette epoque. Si mal. Je me trouvais vraiment dans une situation affligeante: j'avais perdu celle que j'aimais et venais de comprendre que j'avais aussi esquinte l'autre. Quel tableau...J'avais perdu l'amour de ma vie pour rester avec une femme qui ne me quittait pas a cause de son fromager et son charcutier. C'etait inextricable. C'etait de sabotage. J'avait tout rate. Jamais je ne m'etait senti aussi miserable.

Anna Gavalda - ,,Darul unei zile”

Fără îndoială romanciera mea preferată, Gavalda este o franțuzoaică (da, deși numele nu o trădează) ironică, profundă și teribil de sinceră în scriitura ei. Singura dezamăgire de până acum mi-a provocat-o cu ,,Cea care alină”, un roman anost. Sau poate asteptarile mele erau prea mari...tindem sa-i punem pe un piedestal pe cei pe care-i iubim (fie carti, oameni, muzicieni...) si sa ne prabusim de la inaltimea propriilor noastre asteptari. Dar, lasand deoparte acest roman mai nereusit, precedentele: ,,Je l'aimais" si ,,Je voudrais que quelqu'un m'attende quelque part " sunt absolut superbe.

Revenind la ,,Darul unei zile", este o poveste scrisa alert si narata de Garance, o fata care se apropie de 30 de ani si simte cum ii fuge pamantul de sub picioare. Are o sora mai mare divortata, un frate mai mare casatorit cu o scorpie si un frate mai mic visator, care face pe ghidul intr-un castel frantuzesc decrepit. Intr-o dupa-amiaza de vara, cei patru ,,evadeaza" de la o nunta pentru a petrece o zi in care sa-si aminteasca de copilarie. O carte superba, pe care am ,,devorat-o" in asteptarea unui avion, dorindu-mi sa fi avut frati

Excerpts:

,,Nu l-am contrazis. Nu ne-am ridicat de la masa. Am continuat sa mestecam incet fiecare imbucatura, multumindu-ne sa ne gandim ca tipul era un cretin si tragand zdravan de toate cusaturile ca sa reusim sa ne invesmantam in continuare in ceea ce ne tinea loc de demnitate. Bietii de noi. Atat de lasi, atat de lasi...
De ce suntem asa toti patru? De ce ne intimideaza oamenii care tipa mai tare decat altii? De ce oamenii agresivi ne fac sa pierdem?
Ce anume nu merge la noi? Unde se opreste buna educatie si unde incepe moliciunea?"

,,Ne reamintim de asemenea ca toate astea - aparenta indiferenta, discretia si slabiciunea - sunt din vina parintilor nostri. Din vina lor sau datorita lor. Fiindca ei ne-au invatat sa iubim muzica si cartile. Ei ne-au vorbit despre altceva si ne-au silit sa vedem altfel. Mai sus, mai departe. Dar tot ei au uitat sa ne dea incredere in noi. Isi inchipuiau ca va veni de la sine. Ca eram oarecum pregatiti pentru viata si ca laudele aveau sa ne strice caracterul.
Punct ratat.
N-a venit niciodata.
Iar acum suntem astfel. Niste mototoli sublimi. Tacuti fata de cei expansivi, cu izbucnirile noastre ratate si vaga noastra senzatie de voma.
Prea multa frisca, probabil..."

,,Tipic pentru Carine... De frica sa nu fie prinsa in flagrant delict de slabiciune, iti trimite sistematic cate o mica intepatura, dupa mangaiere.
Pacat, se priveaza de o gramada de momente frumoase. Ar fi fost un moment frumos pentru ea daca m-as fi aruncat de gatul ei pe nepusa masa. Un pupat zdravan intre doua camioane...dar nu. Trebuia sa strice ea mereu totul. De multe ori imi spun ca ar trebui s-o iau intr-un stagiu de cateva zile la mine, ca s-o invat ce inseamna viata.
Ca sa lase in sfarsit garda jos, sa se mai destinda, sa renunte la bluza aia si sa uite de miasmele altora.
Ma intristeaza s-o vad asa, inchistata in prejudecatile ei si incapabila de tandrete. Dar apoi imi amintesc ca a fost crescuta de sclipitorii Jacques si Francine Moulinoux, intr-o fundatura din cartierul rezidential din Le Mans si imi spun ca, la urma urmei, nu se descurca asa de rau..."

,,Oare nu ma orientasem gresit? Unde o dadusem in bara? Si oare ma astepta cineva undeva? Ceilalti trei m-au incurajat, m-au dojenit putin, iar eu m-am prefacut ca accept bunavointa lor. De altfel, toti ne-am dojenit si ne-am prefacut ca acceptam.
Pentru ca viata era totusi pe undeva un fel de bluf, nu-i asa?
Acest covor prea scurt si aceste jetoane lipsa. Aceste maini prea slabe, care ne impiedica intoteauna sa urmam...
Aici am fost de acord toti patru, cu visurile noastre mari si chiriile noastre care trebuiau platite in data de 5 a fiecarei luni.
Am destupat indata alta sticla, ca sa ne facem curaj!"

,,Simon e exact ca noi: nu-i plac certurile de la sfarsitul banchetelor, ii e teama de conflicte si se fereste de recursurile la violenta. Pretinde ca e o energie prost intrebuintata si ca trebuie sa-ti pastrezi fortele pentru lupte mai interesante. Ca oamenii ca socrul sau sunt batalii pierdute dinainte. Iar cand i se vorbeste despre ascesiunea extremei drepte, clatina din cap: ,,Bah...namol pe fundul lacului. E firesc, e uman. Sa nu-l rascolim, o sa se ridice la suprafata" ".

Anna Politovskaya - Putin's Russia

Scriam despre cartea asta cu ceva timp in urma, cand inca nu aparuse la noi si ziceam ca mi-ar placea sa o citesc. Ei bine, am avut ocazia aici pt ca am gasit-o la biblioteca facultatii. O carte zguduitoare. Nu pot sa spun ca o recomand ca lectura pentru ca e genul de lectura pe care o faci doar daca vrei un dus rece al realitatii. Nu e o lectura "de placere". E o lectura pentru cei interesati de ceea ce se intampla in jurul lor, de nedreptatile nevazute care exista in lume, de modul in care cei care au puterea reusesc sa intoarca totul dupa bunul plac. E o carte despre dramele nebanuite ale unor oameni ca si noi, care nu au avut decat ghinionul de a trai in timpul celui de-al doilea razboi Ruso-Cecen. Absolut tulburatoare.

Ceea ce m-a socat dupa ce am citit-o au fost articolele gasite pe internet referitoare la Anna Politovskaya, o femeie absolut extraordinara care a platit cu viata munca ei de dezvaluire a nedreptatilor comise de regimul lui Putin. Citez doar o parte dintr-un articol al ei, care m-a dus cu gandul la Garcia Marquez si a lui "Cronica a unei morti anuntate". Anna Politovskaya si-a presimtit moartea:

"I am a pariah.

That is the result of my journalism throughout the years of the Second Chechen War, and of publishing books abroad about life in Russia and the Chechen War. In Moscow, I am not invited to press conferences or gatherings that Kremlin officials might attend, in case the organizers are suspected of harboring sympathies toward me. Despite this, all the top officials talk to me, at my request, when I am writing articles or conducting investigations -- but only in secret, where they can't be observed, in the open air, in squares, in secret houses that we approach by different routes, like spies.

You don't get used to this, but you learn to live with it.

It is the way I have had to work throughout the Second War in Chechnya. First I was hiding from the Russian federal troops, but always able to make contact clandestinely with individuals through trusted intermediaries, so that my informants would not be denounced to the top generals. When President Vladimir Putin's plan of Chechenization succeeded (setting "good" Chechens loyal to the Kremlin to kill "bad" Chechens who opposed it), the same subterfuge extended to talking to "good" Chechen officials, many of whom, before they were "good" officials, had sheltered me in their homes in the most trying months of the war. Now we can meet only in secret because I am an incorrigible enemy, not amenable to re-education.


I loathe the Kremlin's line, elaborated by Surkov, dividing people into those who are "on our side," "not on our side," or even "on the other side." If a journalist is "on our side," he or she will get awards, respect, perhaps be invited to become a deputy in the Duma.

If a journalist is "not on our side," however, he or she will be deemed a supporter of the European democracies, of European values, and automatically become a pariah. That is the fate of all who oppose our "sovereign democracy," our "traditional Russian democracy." (What on Earth that is supposed to be, nobody knows; but they swear allegiance to it nevertheless: "We are for sovereign democracy!") I am not really a political animal. I have never joined any party and would consider it a mistake for a journalist, in Russia at least, to do so. I have never felt the urge to stand for the Duma, although there were years when I was invited to.

So what is the crime that has earned me this label of not being "one of us"? I have merely reported what I have witnessed, no more than that. I have written and, less frequently, I have spoken. I am even reluctant to comment, because it reminds me too much of the imposed opinions of my Soviet childhood and youth. It seems to me that our readers are capable of interpreting what they read for themselves. That is why my principal genre is reportage, sometimes, admittedly, with my own interjections. I am not an investigating magistrate but somebody who describes the life around us for those who cannot see it for themselves, because what is shown on television and written about in the overwhelming majority of newspapers is emasculated and doused with ideology. People know very little about life in other parts of their own country, and sometimes even in their own region.

The Kremlin responds by trying to block my access to information, its ideologists supposing that this is the best way to make my writing ineffectual. It is impossible, however, to stop someone fanatically dedicated to this profession of reporting the world around us. My life can be difficult; more often, humiliating. I am not, after all, that young at 47 to keep encountering rejection and having my own pariah status rubbed in my face. But I can live with it.

I will not go into the other joys of the path I have chosen, the poisoning, the arrests, the threats in letters and over the Internet, the telephoned death threats, the weekly summons to the prosecutor general's office to sign statements about practically every article I write (the first question being, "How and where did you obtain this information?"). Of course I don't like the constant derisive articles about me that appear in other newspapers and on Internet sites presenting me as the madwoman of Moscow. I find it disgusting to live this way. I would like a bit more understanding."

Alain de Botton - "Despre farmecul lucrurilor plictisitoare"

O carte care poate fi descrisa intr-un singur cuvant - ,,INCANTATOARE". 9 eseuri despre viata si aspectele ei la care nu v-ati gandit pana acum. Cum ar fi mersul la aeroport, singuratatea, mersul la gradina zoologica, despre lucrurile teribil de plictisitoare care ne umplu existenta...

Cateva citate care mi-au placut mult. O sa mai adaug si altele, dar astea sunt preferatele mele.

"Apelurile constante ale ecranelor, unele acompaniate de zvacnirea nervoasa a unui cursor, sugereaza cat de usor ne-ar putea fi schimbate vietile, aparent la adapost, daca ar trebui sa coboram un coridor si sa urcam intr-un avion care ne-ar debarca, in cateva ore, intr-un loc despre care n-avem nici o amintire si unde nimeni nu ne stie numele. Ce placut e ca, printre crevasele starilor sufletesti, la trei dupa-amiaza, cand ne paste oboseala si deznadejdea, sa stim ca un avion decoleaza catre o destinatie..."

"Putine momente in viata sunt mai eliberatoare decat cele in care avionul se inalta la cer. Privind pe fereastra dintr-o masina care stationeaza la inceputul pistei, recunoastem o priveliste cu dimensiuni familiare: o sosea, cilindri de ulei, iarba si hoteluri cu ferestre aramii; pamantul, cel dintotdeauna, pe care inaintam incet (...). O calatorie care, pe pamant, ar fi durat o dupa-amiaza, se poate realiza cu o miscare infima a ochiului. Exista si o placere psihologica in aceasta decolare, pentru ca repeziciunea cu care urca avionul este simbolul exemplar al transformarii. Etalarea puterii ne poate inspira sa ne imaginam schimbari asemanatoare, decisive, in vietile noastre; sa ne imaginam ca si noi ne-am putea ridica deasupra multor lucruri care ne-au coplesit"

"Sub noi se afla dusmani si colegi, locurile spaimelor noastre si al necazurilor noastre; toate sunt acum infime, sunt zgarieturi pe pamant. Poate ca stim destul de bine aceasta veche lectie de perspectiva, dar rareori pare atat de adevarata ca atunci cand stam lipiti de fereastra rece a avionului, aeronava noastra, profesor de filozofie profunda..."

" Una din ironiile iubirii ar fi ca cel mai usor e sa-i seduci convingator pe cei fata de care te simti cel mai putin atras, intensitatea dorintei fiind incompatibila cu indiferenta necesara, atractia starnind un sentiment de inferioritate in comparatie cu perfectiunea personei iubite"

Paco Underhill - Call of the Mall

O carte de afaceri, aparuta in colectia Brandbuilders-marketing & advertising. Pentru cei pasionati de domeniul marketing si sales mai ales, e o carte f.interesanta, care pe mine m-a intrigat initial (a fost tradusa la noi ,,Chemarea Mall-ului" ;D ).

Daca vi se par interesante mecanismele pe care firmele le folosesc pentru a atrage cumparatorii, tehnicile specifice de crestere a vanzarilor in malluri, instrumentele tipice acestui loc de ,,pelerinaj" al secolului XXI...cartea merita citita, e o lectura placuta si foarte-foarte interesanta. Eu una nu sunt atrasa de domeniul vanzarilor, dar mi s-a parut o carte captivanta, cumparata - recunosc - mai mult pentru ca e aparitie noua la Brandbuilders din care am toata colectia, dar care nu a reusit sa ma dezamageasca :). It was worth it!

Autorul, Paco Underhill, este fiul unor diplomati de cariera si si-a petrecut toata copilaria in Kuala Lumpur si in alte locuri exotice, fiind oarecum rupt de realitatea americana o buna perioada de timp. Tocmai de aceea, la revenirea in SUA, fenomenul pe atunci incipient al ,,mall-shopping" i s-a parut de-a dreptul fascinant. Jobul sau este de consultant in domeniul vanzarilor in malluri (da, exista asa ceva la americani :D ).

Stilul lui de a scrie este viu si ,,catchy", tipic pentru cartile de afaceri americane.

"Trecand de la viata in strainatate la traiul in mijlocul Manhattan-ului, centrul comercial reprezenta un loc exotic, ceva despre care auzisem, dar cu care intrasem foarte putin in contact. Este locul in care, pentru prima oara, m-am simtit complet asimilat in clasa mijlocie, alba, traditionalista, cu un venit mediu, a Americii. Nu era deloc rau. I-am inteles dintr-o data pe acei emigranti din anii '80 din Uniunea Sovietica, care veneau in aceasta tara si plangeau de bucurie cand vedeau splendoarea dintr-un supermagazin obisnuit. In cele din urma descoperisem adevarata America...si toata era plecata la cumparaturi..."

Didier van Cauwelaert - L'education d´une fee

Didier van Cauwelaert - L'education d'une fee

O carte cu totul speciala si fermecatoare. Nu stiu daca a fost tradusa la noi, dar daca a fost, sau daca stiti franceza - cumparati-o si cititi-o. Despre destin, despre alegerile oamenilor, despre cum perspectiva noastra asupra vietii poate fi schimbata de lucruri marunte, de gesturi zilnice aproape imperceptibile. Despre cum poti deveni o ,,zana" veritabila, doar pentru ca un copil de 8 ani decide sa creada in tine.

"Je me serai efface sans rien casser autour de vous. C´est mon choix, ma douleur, ma fierte. J'ai commence l´entrainement. Quand je reviens de l´hypermarche ou je suis alle chercher l'oubli une heure en m'essayant d'autres personnalitees, je me figure que je suis deja parti, que j'ai pose mes valises ailleurs et que je reviens dire bonjour, comment allez-vous, je ne vous manque pas trop, câ c'est bon de vous revoir, le jardin est beau, il faudrait donner de l'eau aux poiriers, les oiseaux ont l'air en forme, tout est reste comme avant...
Le tableau se precise de jour en jour, de trajet en trajet. La seule inconnue, la seule variable, c'est cet autre que moi, ce successeur qui tantot figure a ma place, habite ma ferme, supporte Louisette, enlace ma femme, veille sur notre fils et tantot non. Mais meme sa presence ne change rien a ce qui etait.
A qui penses-tu, mon amour, de l'autre cote du mur, dans l'insomnie qui nous unit? Sans doute a votre avenir. Le partage a commence: tu m'as laisse le passe..."