Pia Degermark - ,,Dumnezeu numără lacrimile femeilor”

Pia Degermark este o celebră actriță suedeză care a câștigat premiul Palme D’Or la numai 17 ani pentru rolul din filmul “Elvira Madigan”, în 1967. Nu auzisem niciodată de ea înainte să citesc cartea și doar după ce, în sfârșit, am întors ultima pagină, am tastat pe “YouTube”: “Elvira Madigan”.

În lumina cărții, scena de cinci minute din film m-a zguduit pur și simpu. Pia Degermark, femeia care-și povestește viața infernală trăită între episoade de anorexie, închisoare, povești de dragoste cu infractori și un copil pierdut în lume era un înger delicat, cu păr blond, o incredibilă expresivitate și o frumusețe angelică ce părea sortită unei vieți de huzur. Pe lângă toate astea, norocul la care alții visează o viață a venit, în cazul ei, prompt. Înconjurată de la 16 ani de prinți, ducese, actori celebri și învârtindu-se într-o lume în care era acceptabil să mergi la schi în Alpi cu un majordom care să schieze cu o tavă de pahare de șampanie în mână (în caz că i se făcea cuiva sete!), Pia Degermark nu era pregătită pentru norocul ei. Cum îi explici unui copil abia intrat în viață că a avut șansa incredibilă de a câștiga, la 17 ani, marele premiu al festivalului de la Cannes pentru un film în care a fost aleasă din întâmplare, fără să aibă habar de actorie? Și tocmai acel noroc a ajuns, în cele din urmă, să-i distrugă viața.

,,După film, m-am simțit nemaipomenit de singură și fără apărare. Actrițe invidioase m-au atacat, s-au purtat urât cu mine, fără să înțeleg de ce. Foarte bine, eram o amatoare, eram tânără și proveneam dintr-o familie de oameni bogați, dar, după părerea mea, n-aveam cum să le concurez.

Azi văd lucrurile mai altfel. Azi știu că Suedia e singura țară care tolerează ca invidia să fie mai mare decât patriotismul.

Păcat.

Suedia e o țară frumoasă”

,,Când i-am spus fratelui meu cât de fericită eram că se cuibărise o gărgăriță în lampa de pe noptieră și că din cauza asta nu puteam s-o aprind, a dat îngrijorat din cap. E înfiorător să nu fii înțeles sau să nu pricepi de ce nimeni nu înțelege un lucru pentru tine atât de clar.

Azi mi-e rușine când mă gândesc de câte ori m-am rugat la Dumnezeu în vara aceea să fiu doar frumoasă și fără minte, să fiu și eu ca toate celelalte fete.

Mai târziu, în viață, când am devenit dependentă de droguri, tot singură mă simțeam, dar în alt fel. Atunci nici nu voiam să se apropie cineva de mine, nu mă interesa câtuși de puțin să fiu înțeleasă. Nu voiam decât să-mi trăiesc viața în propriul meu cocon, și asta tocmai ca să nu fie nimeni aproape de suferința mea și să-mi facă vreun rău, să fiu maltratată, să fiu greșit înțeleasă, să fiu dezamăgită. Pur și simplu, nu voiam să transmit nicio vibrație lumii din jur, voiam să fiu lăsată în pace”

,,Când am urcat pe scara gri din piatră de Gotland, care ducea la apartamentul meu și al lui Jacob, am înțeles că nu mai aveam ce căuta în acel loc. Devenisem indezirabilă. După toți anii de trudă, simțeam acum în ființa mea un gol întunecat. Era ca și cum semănasem, udasem, hrănisem un câmp, înlăturasem cele mai mari și mai grele pietroaie, brăzdasem și iar semănasem și udasem. Dar, în ciuda tuturor strădaniilor, n-a venit niciodată timpul recoltei, pentru că nu era nimic de recoltat. Pentru că totul fusese doar o joacă”

,,Tatăl lui Lars, unchiul Bengt, era un om bun și înțelept. Odată mi-a zis: ,,Pia, trebuie să-nveți să-ți simplifici viața. Nu vreau să zic s-o faci mai ușoară, dar mai simplă”. Erau vorbe chibzuite, de om cu scaun la cap. Cum poți învăța să trăiești simplu, când toată viața ți-ai trăit-o complicat? Dar n-am ajuns până acolo cu discuția. N-am apucat să pun întrebarea asta. Azi știu care e răspunsul”

,,De mai multe ori, în perioada aceea, mi-a revenit în minte imaginea fetiței de șapte ani, internată pentru o cură de slăbire la spitalul de copii Prințesa Lovisa, care - ce ironie! - se afla atunci pe locul unde era azi închisoarea Krononborg. Stăteam în spatele gardului care împrejmuia spitalul și zgâlțâiam barele de fier, strigând către mama:

- Ia-mă de aici!

Singurul răspuns pe care l-am primit de la mama a fost sunetul tot mai îndepărtat al tocurilor de pantofi, ciocănind pe asfalt.

Imaginea îmi revenea zilnic pe retină. Ce trebuia oare să pricep? Că trebuia să ajung într-o închisoare adevărată ca să scap de închisoarea pe care o purtam în mine? Nu știu, dar mă tot gândeam la asta”

,,Ciudat este cum aceeași Pia fusese odată atât de elogiată. Un exemplu de urmat pentru tineretul suedez: așa se exprimaseră Svenska Dagbladet și Radio Suedia în vremurile bune. Cea care primise Palme D'Or, cea mai tânără laureată din istoria acestui premiu, cea care și-a plătit regulat impozitele către stat și n-a beneficiat niciodată de ajutor social, o femeie frumoasă, de care în fond s-a profitat - dar de cine nu s-a profitat? - să nu fie capabilă să-și crească propriul copil? Și de ce oare?”

,,Pe deplin vindecat de anorexie nu ești niciodată, ca de nicio altă boală a dependenței. Poți fi liber, te poți elibera din cercul vicios cauză-efect. Dar complet însănătoșit nu vei fi, din păcate, niciodată. Eu mă folosesc de următoarea analogie. Dacă ești în fața calculatorului și alegi CLIP ART, găsești, să zicem unsprezece culori de bază. Dacă alegi însă ,,Alternative”, tai o conexiune la care nu mai poți reveni niciodată. Nu vei mai putea vedea niciodată cele 11 culori inițiale, dar în locul lor vei avea poate acces la 120 de culori. La cele unsprezece de la început nu vei reveni niciodată. Așa e și cu anorexia. Nu mai regăsești niciodată exact aceeași persoană care ai fost inițial, dacă înțelegeți ce vreau să spun”.

După ce citiți cartea merită să încercați și următorul link. Dar neapărat după. Impactul va fi unul impresionant.

Pia Degermark în ,,Elvira Madigan”, la vârsta de 17 ani

Marguerite Yourcenar - ,,Alexis sau tratat despre lupta zadarnică”

M-am îndrăgostit de această carte la vârsta de 18 ani, când am citit-o, cu efuziune de adolescentă, la recomandarea dirigintei mele de la acea vreme. Chiar și după aproape zece ani, mă întorc la aceste rânduri cu același drag. E o carte teribil de sinceră, pe care mi-o imaginez scrisă de un suflet chinuit de întrebări și dileme, care reușește totuși să-și transpună urletul interior în unele din cele mai frumoase și subtile metafore pe care mi-a fost dat să le citesc. Dacă citiți cartea - și puțin din biografia lui Marguerite Yourcenar, prima femeie aleasă membră a prestigioasei Academii Franceze, veți înțelege și care este ,,lupta ei zadarnică”. Frumusețea acestei cărți stă, însă, în faptul că ,,tratatul” se aplică tuturor micilor bătălii pe care le dăm și le pierdem zi de zi.

,,Mărturisirile, draga mea, sunt vătămătoare când au un alt scop decât acela de a simplifica viața altcuiva”

,,Credea în viitorul meu. Dacă am dorit vreodată vreun dram de glorie, am dorit-o pentru că știam că ar face-o fericită. Numai că, pe măsură ce dispar cei pe care i-am iubit, ne simțim tot mai puțin îndemnați să dobândim o fericire de care nu ne mai putem bucura împreună cu ei”

,,Mi se părea în ceasul acela cu putință ca întreaga viață să se înalțe până la cer, poate și a mea. Mi-am făgăduit asta. Nu este greu să-ți vină asemenea gânduri frumoase în prezența stelelor. Greu e să le păstrezi în cuprinsul îngust al zilelor, așa cum e mai anevoios să fim în fața semenilor noștri ceea ce suntem în fața lui Dumnezeu”

,,Credeam că pot să-mi orânduiesc metodic dorințele și eforturile, ca pe niște obiecte într-un sertar. Când ai 20 de ani, renunțările îți dau un fel de exaltare amară”

,,Cu timpul mi s-a trezit interesul pentru umbrele acelea, aș fi vrut să știu cine au fost, să-mi imaginez viața lor (...) Mă gândeam că avuseseră năzuințele lor, virtuțile și mizeriile lor, cum le aveam și eu pe ale mele”

,,Vedeam câteodată perechi de îndrăgostiți așezați în pragul porților, stând de vorbă sau sărutându-se. Întunericul din preajmă înlesnea iluzia iubirii împărtășite. Simțeam pentru întâia oară plăcerea perversă de a nu fi cum sunt ceilalți. Îi invidiam pentru mulțumirea lor potolită, pe care eu nu mi-o doream. (...) E ușor să ne simțim superiori atunci când suferim mai mult, iar vederea unor oameni fericiți ne scârbește de fericire”

,,Viața este atât de minunată încât o poți iubi mereu. Pasiunea are nevoie de țipăt, chiar și iubirea simte nevoia de cuvinte, dar compasiunea poate fi tăcută”

,,Memoria femeilor seamănă cu acele mese de cusut de demult. Are sertare secrete, care rămân închise pentru totdeauna. Poți găsi în ele flori uscate care nu mai sunt altceva decât o pulbere de trandafiri. Suluri încâlcite, câteodată ace cu gămălie...”

,,Muzica este bucuria celor puternici, mângâierea celor slabi (...) A fost convingerea mea de-o viață că muzica n-ar trebui să fie decât o expresie a tăcerii și a secretului ei. Tăcerea nu compensează doar neputința vorbelor omenești, ea compensează, de asemenea, pentru muzicienii mediocrii, sărăcia acordurilor”

,,Am plâns gândindu-mă la cât de simplă este viața și cât de ușor ne-ar fi dacă am fi și noi destul de simpli ca să ne-mpăcăm cu ea”

,,Amintirile îmi vin ca niște gânduri aproape destrămate, ca niște confidente șovăielnice, spuse în șoaptă, ca o muzică abia auzită. O să încerc, așadar, dacă e cu putință, să scriu și eu în șoaptă”

,,Față de ținuturile acelea, în care domneau nepăsarea și fericirea trupească, simțeam neîncredere și totodată neliniște (...). Cu cât actele mele îmi păruseră mai reprobabile, cu atât mă atașasem mai mult de severele idei morale care osândeau purtarea mea. Teoriile noastre, atunci când nu exprimă instinctele, sunt zăgazurile pe care le punem în calea lor”

,,Îmi spuneam toate astea pentru că a avea curaj înseamnă să legitimezi ce se întâmplă cu tine atunci când nu poți schimba nimic”

,,Oamenii nu spun totul despre ei, însă când ai fost silit și obișnuit, ca mine, să ascunzi o parte din viața ta, îți dai seama foarte curând că așa fac toți. Dobândisem aptitudinea specială de a ghici viciile sau slăbiciunile nemărturisite ale celorlalți. Neascunzându-mă de mine, descopeream ce tăinuiau alții”

,,Pe măsură ce ni se destramă, una câte una, iluziile, ne cunoaștem mai bine ființa cea adevărată”

,,Mi-ajunge câte teorii morale am construit. Nu mai vreau altele, contrare celor vechi. Sunt prea rezonabil să mai cred că fericirea nu e de găsit decât la hotarul ei cu păcatul...”

Helena Marquez - ,,Ultimul chei”

,,Poate că într-o zi peria și oglinda vor ajunge în mâinile unei femei mai libere. O nepoată, o strănepoată, care va afla de existența unei Raquel Passos Villa și de visele ei inocente și interzise. Raquel nu prea reușește să se imagineze absolut stăpân pe ea însăși, cum ar fi să se afle în mijlocul unor necunoscuți, să nu trebuiască să-și bată capul să-i salute pe trecători, să se îngrijoreze de privirile bănuitoare din spatele jaluzelelor (...) Aplecată peste fereastră, uitându-se la mare, Raquel o salută, dincolo de timp, pe acea strănepoată - se va numi poate Raquel sau Benedita, cine știe? - care va traversa mări și convenții și va face minunata descoperire a singurătății voluntare și alese. Te invidiez fiica mea, nepoata mea, sora mea...tu care nu vei mai fi Penelopa...”

Laura Dave - ,,Londra este cel mai frumos oraș din America”

,,Unul dintre primele lucruri învățate de la Josh, poate chiar primul, a fost acela că trebuia să ignori complet tot ceea ce nu erai pregătit să înfrunți. Era singura ta șansă de a te pune la adăpost. Ca, de pildă, prima zi de școală. Acesta era exemplul lui preferat. Dacă nimeni nu vorbea despre prima zi, ar fi zis el, dacă nimeni nu o planifica, sau nu o aproba, sau nu se pregătea pentru ea, nu putea sosi. Ce micuț geniu fusese! Dacă toată lumea ar fi menținut tăcerea în ceea ce privește începerea școlii, ar fi putut fi vară pentru totdeauna”

Susan Vreeland - ,,Girl in Hyacinth Blue"

I always said that I found some of the finest writings, some of those which became an intrinsic part of my soul, by coincidence. Or, are there really such things as coincidences?

I found "Girl in Hyacinth Blue" by Susan Vreeland while I was looking for another book in the Regent's College library. The word "Hyacinth"caught my eye, because you rarely find it in a book title and, most of all, because Hyacinths are my favorite flowers in the whole world. I took the book and read the first page, then the first ten...and by the tenth page I was too caught into the storyline to be able to put it back on the shelf again. I took it with me and it has revealed itself to me as one of the loveliest writings I've encountered lately.

The story of an imaginary painting by Vermeer (this also caught my attention, as Vermeer is my favorite painter) and the way it travels from different generations, different places in the world, the way it seems to catch a life of its own, a life that is intertwined with the one of the people who own it. From a compromised French noblewoman, to a former Nazi, a hanged girl, a poor Dutch family and, in the end, to Vermeer's own daughter, Magdalena. A beautiful writing style that makes you feel part of the story, not merely a reader.

I would recommend this book to anyone who is yearning for a lovely and vivid writing about the way beauty can reach different people in different ways, mean distinct things and mark the lives of people in unique ways. A great book!

Some of my favorite quotes:

< Standing up as if to go, the muslin in my hand, I couldn't keep my eyes from the girl in the painting. What I saw before as vacancy on her face seemed now an irretrievable innocence and deep calm that caused me a pang. It wasn't just a feature of her youth, but of something fine - an artless nature. I could see it in her eyes. This girl, when she became a woman, WOULD risk all, sacrifice all, overlook and endure all in order to be one with her beloved.

"This is more than a pretty curio, my good man", I said "You are looking into the guiltless soul of maidenhood"

There was, I realized then, something indecent about behaving as we had in front of her. The shock to her sensibilities would leave indelible marks.

When my trunks were loaded and I was helped into the coach, what I felt was not a weeping, but a longing to weep that I mastered all to easily. Gerard would survive, and thrive. If there was anything to weep for, it wasn't Gerard, or Monsieur le C, or even me. It was the painting, for now it would go forth through the years without its certification, an illegitimate child, and all illegitimacy, whether of paintings or of children or of love, ought to be a source of truer tears than an I could muster at parting.

Love as I knew it was foolish anyway, all that business about blood boiling and hearts palpitating, all that noticing of eyeballs. Think realistically, my dear. Who wants to peer into a quivering nostril anyway? If, indeed, that was love, it wasn't enough. I came to see that knowing what love ISN'T might be just as valuable, though infinitely less satisfying, as knowing what it is. Looking out the coach window at men and women bending over flat potato fields, I determined that I would be just as content as my lost girl gazing out her own sunlit window. A great deal can be said for just sitting and thinking. Life is not, nor has been, a fantaisie, but one can still amuse oneself, no? >

----------------------------------

<"Now it became clear to her what made her love the girl in the painting. It was her quietness. A painting, after all, can't speak. Yet she felt this girl, sitting inside a room but looking out, was probably quiet by nature, like she was. But that didn't mean that the girl didn't want anything, like Mother said about her. Her face told her she probably wanted something so deep or so remote that she never dared breathe it, but was thinking about it there, by the window. And not only wanted. She was capable of doing some great wild loving things">

----------------------------------

<"It was strange: when you reduced even a fledgling love affair to its essentials - I loved her. She maybe loved me. I was foolish. I suffered - it became vacuous and trite, meaningless to anyone else. In the end, it's only the moments that we have, the kiss on the palm, the joint wonder at the furrowed texture of a fir trunk or at the infinitude of grains of sand in a dune. Only the moments.

For a while he was content with her phantom being, and then later, when something between curiosity and longing stirred him, he felt foolish to intrude on a life already half lived">

----------------------------------

<"No, she wasn't beautiful, she owned, but there was a simplicity in her young face that she knew the years had eroded, a stilled longing in the forward lean of her body, a wishing in the intensity of her eyes. The painting showed she did not yet know that lives end abruptly, that much of living is repetition and separation, that buttons forever need sewing no matter how ferociously one works the thread, that nice things almost happen.

Still a woman overcome with wishes, she wished Nicolaes would have come with her to see her in the days of her sentry post wonder when life and hope were new and full of possibility, but he had seen no reason to close up the shop on such a whim.

She walked away slowly along a wet stone wall that shone iridescent and the wetness of the street reflected back the blue of her best dress. Water spots appeared fast, turning the cerulean to deep ultramarine, Father's favorite blue. Light rain pricked the charchoal green canal water into delicate, dark lace, and she wondered if it had ever been painted just that way, or if the life of someone as inconsequential as a water drop could be arrested and given to the world in a painting, or if the world would care.

She thought of all the people in all the paintings she had seen that day, not just Father's, in all the paintings of the world, in fact. Their eyes, the particular turn of a head, their loneliness or suffering or grief was borrowed by an artist to be seen by other people throughout the years, who would never see them face to face. People who would be that close to her, she thought, a matter of few arms' lengths, looking, looking, looking, and they would never know her">

Paolo Giordano - Singurătatea numerelor prime

O carte premiată cu premiul Strega în 2008, despre doi oameni cu vieți disfuncționale, defecte...

Alice suferă un accident de ski în copilărie și rămâne șchioapă. Nu poate să-și ierte părinții care o obligaseră să ia lecții de ski și devine o adolescentă anorexică, chinuită de depresii și frustrări.

Mattia are o soră geamănă care suferă de retard mintal și pe care părinții îl obligă s-o ia cu el peste tot, deși simte că-l face de rușine. În clasa a șaptea, băiețelul o lasă pe sora lui într-un parc pentru câteva ore si n-o mai găsește niciodată. Ca să-și învingă propriile fantome, începe să se taie cu lama.

Toate personajele cărții sunt stranii, bântuite de trecut, de frustrări și neîmpliniri. E o lectură întunecată, genul de carte pe care nu simți nevoia s-o mai citești a doua oară sau s-o răsfoiești din nou. E greu să ți se mai facă dor de ea...
Mi-a plăcut însă enorm pasajul care dă și titlul cărții. Ideea este profundă, frumoasă și sinceră. Și teribil de adevărată...

,,Numerele prime sunt divizibile numai cu unu și cu ele însele. Stau la locul lor în infinita serie de numere naturale, strivite, la fel ca restul, între altele două, dar cu un pas mai încolo față de celelalte. Sunt numere bănuitoare și solitare și de aceea Mattia le găsea minunate. Uneori credea că au ajuns din greșeală în acea secvență, că rămăseseră prinse în capcană, ca niște mici perle înșirate pe un colier. Alteori, în schimb, bănuia că și lor le-ar fi plăcut să fie ca restul, numai niște numere oarecare, dar că, pentru un motiv anume, nu erau în stare.

Al doilea gând îl atingea mai ales seara, în împletirea haotică de imagini dinaintea somnului, când mintea e prea vlăguită ca să-și spună minciuni.

La un curs din primul an, Mattia învățase că, printre numerele prime, sunt unele și mai speciale. Matematicienii le numesc numere prime gemene: sunt perechi de numere prime care sunt aproape, de fapt foarte aproape, pentru că între ele este mereu un număr par care le împiedică să se atingă cu adevărat. Numere ca 11 și 13, ca 17 și 19, ca 41 și 43. Dacă ai răbdarea de a merge mai departe cu numărătoarea, descoperi că aceste perechi, treptat, sunt tot mai rare. Dai peste numere prime tot mai izolate, rătăcite în acel spațiu tăcut și cadențat, constituit numai din cifre, și ai presentimentul neliniștitor că perechile întâlnire până acolo sunt un fapt accidental, că adevăratul lor destin este de a rămâne singure. Apoi, exact când te pregătești să renunți, când nu mai ai chef să numeri, iată că dai peste alte două numere gemene, agățate strâns unul de celălalt. Printre matematicieni există convingerea comună că atât cât se poate merge mai departe, vor fi mereu altele două, chiar dacă nimeni nu poate spune unde, până nu le descoperă.

Mattia se gândea că el și Alice erau astfel, două numere prime gemene, singure și pierdute, apropiate, dar nu îndeajuns pentru a se putea atinge cu adevărat. Nu-i spusese asta niciodată”

Anna Gavalda - ,,Je l'aimais"

J'avais envie d'une cigarette. C'était idiot, je ne fumais plus depuis des années. Oui mais voila, c'est comme ca la vie...Vous faites preuve d'une volonte formidable et puis, un matin d'hiver, vous decidez de marcher quatre kilometres dans les froid pour racheter un paquet de cigarettes ou alors, vous aimez un homme, avec lui vous fabriquez deux enfants et un matin d'hiver vous apprenez qu'il s'en va parce qu'il en aime une autre. Ajoute qu'il est confus, qu'il s'est trompe..."

Parce que le piege, justement, c'est de croire qu'on est amarre. On prend des decisions, des credits, des engagements et puis quelques risques aussi. On achete des maisons, on met des bebes dans des chambres toutes roses et on dort toutes le nuits enlaces. On s'emerveille de cette...Comment disait-on deja? De cette complicite. Oui, c'etait ca qu'on disait, quand on etait heureux. Ou quand on l'etait moins.

-Mais tu es jeune encore...
-Non, je suis vieille, je me sens vieille. Je suis toute cabossee. Je sens que je vais devenir mefiante. Je vais regarder ma vie a travers un judas. Je n'ouvrirais plus la porte. Reculez. Montrez patte blanche. C'est bien, l'autre maintenant. Prenez les patins. Restez dans l'entree. Ne bougez plus.
-Non, tu ne deviendras jamais cette femme-la. Quand bien meme tu le voudrais que tu ne pourrais pas. Les gens continueront a entrer dans ta vie comme dans un moulin, tu suffriras encore et c'est tres bien comme ca. Je ne me fais pas de souci pour toi.
(...)
-...sauf Adrien. Vous vous faites de souci por Adrien?
- Oui, je crois...oui. C'est pour lui que je m'en fais le plus en tout cas.
- Pourquoi?
- Parce qu'il est malheureux..."

"J'ai aime une famme...Je ne te parle pas de Suzanne, je te parle d'une autre femme.
Je l'ai aimee plus que tout. Plus que tout. Je ne savais pas qu'on pouvait aimer a ce point. Enfin, moi en tout cas, je croyais que je n'etais pas...programme...por aimer de cette facon. Les declarations, les insomnies, les ravages de la passion, c'etait bon pour les autres tout ca. D'ailleurs, le seul mot passion me faisait ricaner. La passion, la passion! Je mettais ca entre hypnose et superstition, moi...C'etait presque un gros mot dans ma bouche. Et puis, ca m'est tombe dessus au moment ou je m'y attendais le moins. Je... J'ai aime une femme... Je suis tombe amoureux comme on attrape une maladie. Sans le vouloir, sans y croire, contre mon gre et sans pouvoir m'en defendre, et puis...
Il se raclait la gorge.
-Et puis je l'ai perdue. De la meme maniere..."

"Quarante-deux ans... Qu-attend-on de la vie a quarante-deux ans?
Moi, rien. Je n'attendais rien. Je travaillais. Encore et encore et toujours. C'etait ma tenue de camouflage, mon armure, mon alibi. Mon alibi pour ne pas vivre. Parce que je n'aimais pas tellement ca, vivre. Je croyais que je n'etais pas doue pour ca..."

"Elle a releve la tete et m'a regarde dans les yeux. C'etait la premiere fois depuis des annees que nous nous regardions si longtemps. J'essayais de decouvrir quelque-chose de nouveau sur ce visage. Mais je n'ai rien decouvert, seulment la moue un peu triste d'une epouse vaincue qui s'appretait a passer aux aveux. Elle n'etait pas retournee chez son avocate car elle n'en avait pas le courage. Elle aimait sa vie, sa maison, ses commercants. Elle avait honte de se l'avouer. Elle ne voulait pas perdre ce qu'elle avait conquis. Cet echafaudage social. Nos amis, nos relations. Et puis il y avait cette maison toute pimpante dans laquelle nous n'avions encore jamais dormi...C'etait un risque qu'elle n'avait pas envie de prendre(...)

Ce fuit pour moi une nouvelle nuit blanche. Au lieu de me rassurer, ses aveux m'avaient completement ebranle. Il faut dire que j'etais si mal a cette epoque. Si mal. Je me trouvais vraiment dans une situation affligeante: j'avais perdu celle que j'aimais et venais de comprendre que j'avais aussi esquinte l'autre. Quel tableau...J'avais perdu l'amour de ma vie pour rester avec une femme qui ne me quittait pas a cause de son fromager et son charcutier. C'etait inextricable. C'etait de sabotage. J'avait tout rate. Jamais je ne m'etait senti aussi miserable.