miercuri, 6 octombrie 2010

Pia Degermark - ,,Dumnezeu numără lacrimile femeilor”


Pia Degermark este o celebră actriță suedeză care a câștigat premiul Palme D’Or la numai 17 ani pentru rolul din filmul “Elvira Madigan”, în 1967. Nu auzisem niciodată de ea înainte să citesc cartea și doar după ce, în sfârșit, am întors ultima pagină, am tastat pe “YouTube”: “Elvira Madigan”.

În lumina cărții, scena de cinci minute din film m-a zguduit pur și simpu. Pia Degermark, femeia care-și povestește viața infernală trăită între episoade de anorexie, închisoare, povești de dragoste cu infractori și un copil pierdut în lume era un înger delicat, cu păr blond, o incredibilă expresivitate și o frumusețe angelică ce părea sortită unei vieți de huzur. Pe lângă toate astea, norocul la care alții visează o viață a venit, în cazul ei, prompt. Înconjurată de la 16 ani de prinți, ducese, actori celebri și învârtindu-se într-o lume în care era acceptabil să mergi la schi în Alpi cu un majordom care să schieze cu o tavă de pahare de șampanie în mână (în caz că i se făcea cuiva sete!), Pia Degermark nu era pregătită pentru norocul ei. Cum îi explici unui copil abia intrat în viață că a avut șansa incredibilă de a câștiga, la 17 ani, marele premiu al festivalului de la Cannes pentru un film în care a fost aleasă din întâmplare, fără să aibă habar de actorie? Și tocmai acel noroc a ajuns, în cele din urmă, să-i distrugă viața.

,,După film, m-am simțit nemaipomenit de singură și fără apărare. Actrițe invidioase m-au atacat, s-au purtat urât cu mine, fără să înțeleg de ce. Foarte bine, eram o amatoare, eram tânără și proveneam dintr-o familie de oameni bogați, dar, după părerea mea, n-aveam cum să le concurez.
Azi văd lucrurile mai altfel. Azi știu că Suedia e singura țară care tolerează ca invidia să fie mai mare decât patriotismul.
Păcat.
Suedia e o țară frumoasă”

,,Când i-am spus fratelui meu cât de fericită eram că se cuibărise o gărgăriță în lampa de pe noptieră și că din cauza asta nu puteam s-o aprind, a dat îngrijorat din cap. E înfiorător să nu fii înțeles sau să nu pricepi de ce nimeni nu înțelege un lucru pentru tine atât de clar.

Azi mi-e rușine când mă gândesc de câte ori m-am rugat la Dumnezeu în vara aceea să fiu doar frumoasă și fără minte, să fiu și eu ca toate celelalte fete.

Mai târziu, în viață, când am devenit dependentă de droguri, tot singură mă simțeam, dar în alt fel. Atunci nici nu voiam să se apropie cineva de mine, nu mă interesa câtuși de puțin să fiu înțeleasă. Nu voiam decât să-mi trăiesc viața în propriul meu cocon, și asta tocmai ca să nu fie nimeni aproape de suferința mea și să-mi facă vreun rău, să fiu maltratată, să fiu greșit înțeleasă, să fiu dezamăgită. Pur și simplu, nu voiam să transmit nicio vibrație lumii din jur, voiam să fiu lăsată în pace”

,,Când am urcat pe scara gri din piatră de Gotland, care ducea la apartamentul meu și al lui Jacob, am înțeles că nu mai aveam ce căuta în acel loc. Devenisem indezirabilă. După toți anii de trudă, simțeam acum în ființa mea un gol întunecat. Era ca și cum semănasem, udasem, hrănisem un câmp, înlăturasem cele mai mari și mai grele pietroaie, brăzdasem și iar semănasem și udasem. Dar, în ciuda tuturor strădaniilor, n-a venit niciodată timpul recoltei, pentru că nu era nimic de recoltat. Pentru că totul fusese doar o joacă”

,,Tatăl lui Lars, unchiul Bengt, era un om bun și înțelept. Odată mi-a zis: ,,Pia, trebuie să-nveți să-ți simplifici viața. Nu vreau să zic s-o faci mai ușoară, dar mai simplă”. Erau vorbe chibzuite, de om cu scaun la cap. Cum poți învăța să trăiești simplu, când toată viața ți-ai trăit-o complicat? Dar n-am ajuns până acolo cu discuția. N-am apucat să pun întrebarea asta. Azi știu care e răspunsul”

,,De mai multe ori, în perioada aceea, mi-a revenit în minte imaginea fetiței de șapte ani, internată pentru o cură de slăbire la spitalul de copii Prințesa Lovisa, care - ce ironie! - se afla atunci pe locul unde era azi închisoarea Krononborg. Stăteam în spatele gardului care împrejmuia spitalul și zgâlțâiam barele de fier, strigând către mama:
- Ia-mă de aici!
Singurul răspuns pe care l-am primit de la mama a fost sunetul tot mai îndepărtat al tocurilor de pantofi, ciocănind pe asfalt.
Imaginea îmi revenea zilnic pe retină. Ce trebuia oare să pricep? Că trebuia să ajung într-o închisoare adevărată ca să scap de închisoarea pe care o purtam în mine? Nu știu, dar mă tot gândeam la asta”

,,Ciudat este cum aceeași Pia fusese odată atât de elogiată. Un exemplu de urmat pentru tineretul suedez: așa se exprimaseră Svenska Dagbladet și Radio Suedia în vremurile bune. Cea care primise Palme D'Or, cea mai tânără laureată din istoria acestui premiu, cea care și-a plătit regulat impozitele către stat și n-a beneficiat niciodată de ajutor social, o femeie frumoasă, de care în fond s-a profitat - dar de cine nu s-a profitat? - să nu fie capabilă să-și crească propriul copil? Și de ce oare?”

,,Pe deplin vindecat de anorexie nu ești niciodată, ca de nicio altă boală a dependenței. Poți fi liber, te poți elibera din cercul vicios cauză-efect. Dar complet însănătoșit nu vei fi, din păcate, niciodată. Eu mă folosesc de următoarea analogie. Dacă ești în fața calculatorului și alegi CLIP ART, găsești, să zicem unsprezece culori de bază. Dacă alegi însă ,,Alternative”, tai o conexiune la care nu mai poți reveni niciodată. Nu vei mai putea vedea niciodată cele 11 culori inițiale, dar în locul lor vei avea poate acces la 120 de culori. La cele unsprezece de la început nu vei reveni niciodată. Așa e și cu anorexia. Nu mai regăsești niciodată exact aceeași persoană care ai fost inițial, dacă înțelegeți ce vreau să spun”.

După ce citiți cartea merită să încercați și următorul link. Dar neapărat după. Impactul va fi unul impresionant.
Pia Degermark în ,,Elvira Madigan”, la vârsta de 17 ani

Niciun comentariu: