LOVE-THE-ART

Pia Degermark - ,,Dumnezeu numără lacrimile femeilor”

2010-10-06T15:02:00.000-07:00

Pia Degermark este o celebră actriță suedeză care a câștigat premiul Palme D’Or la numai 17 ani pentru rolul din filmul “Elvira Madigan”, în 1967. Nu auzisem niciodată de ea înainte să citesc cartea și doar după ce, în sfârșit, am întors ultima pagină, am tastat pe “YouTube”: “Elvira Madigan”.

În lumina cărții, scena de cinci minute din film m-a zguduit pur și simpu. Pia Degermark, femeia care-și povestește viața infernală trăită între episoade de anorexie, închisoare, povești de dragoste cu infractori și un copil pierdut în lume era un înger delicat, cu păr blond, o incredibilă expresivitate și o frumusețe angelică ce părea sortită unei vieți de huzur. Pe lângă toate astea, norocul la care alții visează o viață a venit, în cazul ei, prompt. Înconjurată de la 16 ani de prinți, ducese, actori celebri și învârtindu-se într-o lume în care era acceptabil să mergi la schi în Alpi cu un majordom care să schieze cu o tavă de pahare de șampanie în mână (în caz că i se făcea cuiva sete!), Pia Degermark nu era pregătită pentru norocul ei. Cum îi explici unui copil abia intrat în viață că a avut șansa incredibilă de a câștiga, la 17 ani, marele premiu al festivalului de la Cannes pentru un film în care a fost aleasă din întâmplare, fără să aibă habar de actorie? Și tocmai acel noroc a ajuns, în cele din urmă, să-i distrugă viața.

,,După film, m-am simțit nemaipomenit de singură și fără apărare. Actrițe invidioase m-au atacat, s-au purtat urât cu mine, fără să înțeleg de ce. Foarte bine, eram o amatoare, eram tânără și proveneam dintr-o familie de oameni bogați, dar, după părerea mea, n-aveam cum să le concurez.

Azi văd lucrurile mai altfel. Azi știu că Suedia e singura țară care tolerează ca invidia să fie mai mare decât patriotismul.

Păcat.

Suedia e o țară frumoasă”

,,Când i-am spus fratelui meu cât de fericită eram că se cuibărise o gărgăriță în lampa de pe noptieră și că din cauza asta nu puteam s-o aprind, a dat îngrijorat din cap. E înfiorător să nu fii înțeles sau să nu pricepi de ce nimeni nu înțelege un lucru pentru tine atât de clar.

Azi mi-e rușine când mă gândesc de câte ori m-am rugat la Dumnezeu în vara aceea să fiu doar frumoasă și fără minte, să fiu și eu ca toate celelalte fete.

Mai târziu, în viață, când am devenit dependentă de droguri, tot singură mă simțeam, dar în alt fel. Atunci nici nu voiam să se apropie cineva de mine, nu mă interesa câtuși de puțin să fiu înțeleasă. Nu voiam decât să-mi trăiesc viața în propriul meu cocon, și asta tocmai ca să nu fie nimeni aproape de suferința mea și să-mi facă vreun rău, să fiu maltratată, să fiu greșit înțeleasă, să fiu dezamăgită. Pur și simplu, nu voiam să transmit nicio vibrație lumii din jur, voiam să fiu lăsată în pace”

,,Când am urcat pe scara gri din piatră de Gotland, care ducea la apartamentul meu și al lui Jacob, am înțeles că nu mai aveam ce căuta în acel loc. Devenisem indezirabilă. După toți anii de trudă, simțeam acum în ființa mea un gol întunecat. Era ca și cum semănasem, udasem, hrănisem un câmp, înlăturasem cele mai mari și mai grele pietroaie, brăzdasem și iar semănasem și udasem. Dar, în ciuda tuturor strădaniilor, n-a venit niciodată timpul recoltei, pentru că nu era nimic de recoltat. Pentru că totul fusese doar o joacă”

,,Tatăl lui Lars, unchiul Bengt, era un om bun și înțelept. Odată mi-a zis: ,,Pia, trebuie să-nveți să-ți simplifici viața. Nu vreau să zic s-o faci mai ușoară, dar mai simplă”. Erau vorbe chibzuite, de om cu scaun la cap. Cum poți învăța să trăiești simplu, când toată viața ți-ai trăit-o complicat? Dar n-am ajuns până acolo cu discuția. N-am apucat să pun întrebarea asta. Azi știu care e răspunsul”

,,De mai multe ori, în perioada aceea, mi-a revenit în minte imaginea fetiței de șapte ani, internată pentru o cură de slăbire la spitalul de copii Prințesa Lovisa, care - ce ironie! - se afla atunci pe locul unde era azi închisoarea Krononborg. Stăteam în spatele gardului care împrejmuia spitalul și zgâlțâiam barele de fier, strigând către mama:

- Ia-mă de aici!

Singurul răspuns pe care l-am primit de la mama a fost sunetul tot mai îndepărtat al tocurilor de pantofi, ciocănind pe asfalt.

Imaginea îmi revenea zilnic pe retină. Ce trebuia oare să pricep? Că trebuia să ajung într-o închisoare adevărată ca să scap de închisoarea pe care o purtam în mine? Nu știu, dar mă tot gândeam la asta”

,,Ciudat este cum aceeași Pia fusese odată atât de elogiată. Un exemplu de urmat pentru tineretul suedez: așa se exprimaseră Svenska Dagbladet și Radio Suedia în vremurile bune. Cea care primise Palme D'Or, cea mai tânără laureată din istoria acestui premiu, cea care și-a plătit regulat impozitele către stat și n-a beneficiat niciodată de ajutor social, o femeie frumoasă, de care în fond s-a profitat - dar de cine nu s-a profitat? - să nu fie capabilă să-și crească propriul copil? Și de ce oare?”

,,Pe deplin vindecat de anorexie nu ești niciodată, ca de nicio altă boală a dependenței. Poți fi liber, te poți elibera din cercul vicios cauză-efect. Dar complet însănătoșit nu vei fi, din păcate, niciodată. Eu mă folosesc de următoarea analogie. Dacă ești în fața calculatorului și alegi CLIP ART, găsești, să zicem unsprezece culori de bază. Dacă alegi însă ,,Alternative”, tai o conexiune la care nu mai poți reveni niciodată. Nu vei mai putea vedea niciodată cele 11 culori inițiale, dar în locul lor vei avea poate acces la 120 de culori. La cele unsprezece de la început nu vei reveni niciodată. Așa e și cu anorexia. Nu mai regăsești niciodată exact aceeași persoană care ai fost inițial, dacă înțelegeți ce vreau să spun”.

După ce citiți cartea merită să încercați și următorul link. Dar neapărat după. Impactul va fi unul impresionant.

Pia Degermark în ,,Elvira Madigan”, la vârsta de 17 ani

Marguerite Yourcenar - ,,Alexis sau tratat despre lupta zadarnică”

2010-09-20T13:57:00.000-07:00

M-am îndrăgostit de această carte la vârsta de 18 ani, când am citit-o, cu efuziune de adolescentă, la recomandarea dirigintei mele de la acea vreme. Chiar și după aproape zece ani, mă întorc la aceste rânduri cu același drag. E o carte teribil de sinceră, pe care mi-o imaginez scrisă de un suflet chinuit de întrebări și dileme, care reușește totuși să-și transpună urletul interior în unele din cele mai frumoase și subtile metafore pe care mi-a fost dat să le citesc. Dacă citiți cartea - și puțin din biografia lui Marguerite Yourcenar, prima femeie aleasă membră a prestigioasei Academii Franceze, veți înțelege și care este ,,lupta ei zadarnică”. Frumusețea acestei cărți stă, însă, în faptul că ,,tratatul” se aplică tuturor micilor bătălii pe care le dăm și le pierdem zi de zi.

,,Mărturisirile, draga mea, sunt vătămătoare când au un alt scop decât acela de a simplifica viața altcuiva”

,,Credea în viitorul meu. Dacă am dorit vreodată vreun dram de glorie, am dorit-o pentru că știam că ar face-o fericită. Numai că, pe măsură ce dispar cei pe care i-am iubit, ne simțim tot mai puțin îndemnați să dobândim o fericire de care nu ne mai putem bucura împreună cu ei”

,,Mi se părea în ceasul acela cu putință ca întreaga viață să se înalțe până la cer, poate și a mea. Mi-am făgăduit asta. Nu este greu să-ți vină asemenea gânduri frumoase în prezența stelelor. Greu e să le păstrezi în cuprinsul îngust al zilelor, așa cum e mai anevoios să fim în fața semenilor noștri ceea ce suntem în fața lui Dumnezeu”

,,Credeam că pot să-mi orânduiesc metodic dorințele și eforturile, ca pe niște obiecte într-un sertar. Când ai 20 de ani, renunțările îți dau un fel de exaltare amară”

,,Cu timpul mi s-a trezit interesul pentru umbrele acelea, aș fi vrut să știu cine au fost, să-mi imaginez viața lor (...) Mă gândeam că avuseseră năzuințele lor, virtuțile și mizeriile lor, cum le aveam și eu pe ale mele”

,,Vedeam câteodată perechi de îndrăgostiți așezați în pragul porților, stând de vorbă sau sărutându-se. Întunericul din preajmă înlesnea iluzia iubirii împărtășite. Simțeam pentru întâia oară plăcerea perversă de a nu fi cum sunt ceilalți. Îi invidiam pentru mulțumirea lor potolită, pe care eu nu mi-o doream. (...) E ușor să ne simțim superiori atunci când suferim mai mult, iar vederea unor oameni fericiți ne scârbește de fericire”

,,Viața este atât de minunată încât o poți iubi mereu. Pasiunea are nevoie de țipăt, chiar și iubirea simte nevoia de cuvinte, dar compasiunea poate fi tăcută”

,,Memoria femeilor seamănă cu acele mese de cusut de demult. Are sertare secrete, care rămân închise pentru totdeauna. Poți găsi în ele flori uscate care nu mai sunt altceva decât o pulbere de trandafiri. Suluri încâlcite, câteodată ace cu gămălie...”

,,Muzica este bucuria celor puternici, mângâierea celor slabi (...) A fost convingerea mea de-o viață că muzica n-ar trebui să fie decât o expresie a tăcerii și a secretului ei. Tăcerea nu compensează doar neputința vorbelor omenești, ea compensează, de asemenea, pentru muzicienii mediocrii, sărăcia acordurilor”

,,Am plâns gândindu-mă la cât de simplă este viața și cât de ușor ne-ar fi dacă am fi și noi destul de simpli ca să ne-mpăcăm cu ea”

,,Amintirile îmi vin ca niște gânduri aproape destrămate, ca niște confidente șovăielnice, spuse în șoaptă, ca o muzică abia auzită. O să încerc, așadar, dacă e cu putință, să scriu și eu în șoaptă”

,,Față de ținuturile acelea, în care domneau nepăsarea și fericirea trupească, simțeam neîncredere și totodată neliniște (...). Cu cât actele mele îmi păruseră mai reprobabile, cu atât mă atașasem mai mult de severele idei morale care osândeau purtarea mea. Teoriile noastre, atunci când nu exprimă instinctele, sunt zăgazurile pe care le punem în calea lor”

,,Îmi spuneam toate astea pentru că a avea curaj înseamnă să legitimezi ce se întâmplă cu tine atunci când nu poți schimba nimic”

,,Oamenii nu spun totul despre ei, însă când ai fost silit și obișnuit, ca mine, să ascunzi o parte din viața ta, îți dai seama foarte curând că așa fac toți. Dobândisem aptitudinea specială de a ghici viciile sau slăbiciunile nemărturisite ale celorlalți. Neascunzându-mă de mine, descopeream ce tăinuiau alții”

,,Pe măsură ce ni se destramă, una câte una, iluziile, ne cunoaștem mai bine ființa cea adevărată”

,,Mi-ajunge câte teorii morale am construit. Nu mai vreau altele, contrare celor vechi. Sunt prea rezonabil să mai cred că fericirea nu e de găsit decât la hotarul ei cu păcatul...”

Helena Marquez - ,,Ultimul chei”

2010-09-20T13:51:00.000-07:00

,,Poate că într-o zi peria și oglinda vor ajunge în mâinile unei femei mai libere. O nepoată, o strănepoată, care va afla de existența unei Raquel Passos Villa și de visele ei inocente și interzise. Raquel nu prea reușește să se imagineze absolut stăpân pe ea însăși, cum ar fi să se afle în mijlocul unor necunoscuți, să nu trebuiască să-și bată capul să-i salute pe trecători, să se îngrijoreze de privirile bănuitoare din spatele jaluzelelor (...) Aplecată peste fereastră, uitându-se la mare, Raquel o salută, dincolo de timp, pe acea strănepoată - se va numi poate Raquel sau Benedita, cine știe? - care va traversa mări și convenții și va face minunata descoperire a singurătății voluntare și alese. Te invidiez fiica mea, nepoata mea, sora mea...tu care nu vei mai fi Penelopa...”

Laura Dave - ,,Londra este cel mai frumos oraș din America”

2010-08-13T12:23:00.000-07:00

,,Unul dintre primele lucruri învățate de la Josh, poate chiar primul, a fost acela că trebuia să ignori complet tot ceea ce nu erai pregătit să înfrunți. Era singura ta șansă de a te pune la adăpost. Ca, de pildă, prima zi de școală. Acesta era exemplul lui preferat. Dacă nimeni nu vorbea despre prima zi, ar fi zis el, dacă nimeni nu o planifica, sau nu o aproba, sau nu se pregătea pentru ea, nu putea sosi. Ce micuț geniu fusese! Dacă toată lumea ar fi menținut tăcerea în ceea ce privește începerea școlii, ar fi putut fi vară pentru totdeauna”

Susan Vreeland - ,,Girl in Hyacinth Blue"

2010-07-02T06:39:00.001-07:00

I always said that I found some of the finest writings, some of those which became an intrinsic part of my soul, by coincidence. Or, are there really such things as coincidences?

I found "Girl in Hyacinth Blue" by Susan Vreeland while I was looking for another book in the Regent's College library. The word "Hyacinth"caught my eye, because you rarely find it in a book title and, most of all, because Hyacinths are my favorite flowers in the whole world. I took the book and read the first page, then the first ten...and by the tenth page I was too caught into the storyline to be able to put it back on the shelf again. I took it with me and it has revealed itself to me as one of the loveliest writings I've encountered lately.

The story of an imaginary painting by Vermeer (this also caught my attention, as Vermeer is my favorite painter) and the way it travels from different generations, different places in the world, the way it seems to catch a life of its own, a life that is intertwined with the one of the people who own it. From a compromised French noblewoman, to a former Nazi, a hanged girl, a poor Dutch family and, in the end, to Vermeer's own daughter, Magdalena. A beautiful writing style that makes you feel part of the story, not merely a reader.

I would recommend this book to anyone who is yearning for a lovely and vivid writing about the way beauty can reach different people in different ways, mean distinct things and mark the lives of people in unique ways. A great book!

Some of my favorite quotes:

< Standing up as if to go, the muslin in my hand, I couldn't keep my eyes from the girl in the painting. What I saw before as vacancy on her face seemed now an irretrievable innocence and deep calm that caused me a pang. It wasn't just a feature of her youth, but of something fine - an artless nature. I could see it in her eyes. This girl, when she became a woman, WOULD risk all, sacrifice all, overlook and endure all in order to be one with her beloved.

"This is more than a pretty curio, my good man", I said "You are looking into the guiltless soul of maidenhood"

There was, I realized then, something indecent about behaving as we had in front of her. The shock to her sensibilities would leave indelible marks.

When my trunks were loaded and I was helped into the coach, what I felt was not a weeping, but a longing to weep that I mastered all to easily. Gerard would survive, and thrive. If there was anything to weep for, it wasn't Gerard, or Monsieur le C, or even me. It was the painting, for now it would go forth through the years without its certification, an illegitimate child, and all illegitimacy, whether of paintings or of children or of love, ought to be a source of truer tears than an I could muster at parting.

Love as I knew it was foolish anyway, all that business about blood boiling and hearts palpitating, all that noticing of eyeballs. Think realistically, my dear. Who wants to peer into a quivering nostril anyway? If, indeed, that was love, it wasn't enough. I came to see that knowing what love ISN'T might be just as valuable, though infinitely less satisfying, as knowing what it is. Looking out the coach window at men and women bending over flat potato fields, I determined that I would be just as content as my lost girl gazing out her own sunlit window. A great deal can be said for just sitting and thinking. Life is not, nor has been, a fantaisie, but one can still amuse oneself, no? >

----------------------------------

<"Now it became clear to her what made her love the girl in the painting. It was her quietness. A painting, after all, can't speak. Yet she felt this girl, sitting inside a room but looking out, was probably quiet by nature, like she was. But that didn't mean that the girl didn't want anything, like Mother said about her. Her face told her she probably wanted something so deep or so remote that she never dared breathe it, but was thinking about it there, by the window. And not only wanted. She was capable of doing some great wild loving things">

----------------------------------

<"It was strange: when you reduced even a fledgling love affair to its essentials - I loved her. She maybe loved me. I was foolish. I suffered - it became vacuous and trite, meaningless to anyone else. In the end, it's only the moments that we have, the kiss on the palm, the joint wonder at the furrowed texture of a fir trunk or at the infinitude of grains of sand in a dune. Only the moments.

For a while he was content with her phantom being, and then later, when something between curiosity and longing stirred him, he felt foolish to intrude on a life already half lived">

----------------------------------

<"No, she wasn't beautiful, she owned, but there was a simplicity in her young face that she knew the years had eroded, a stilled longing in the forward lean of her body, a wishing in the intensity of her eyes. The painting showed she did not yet know that lives end abruptly, that much of living is repetition and separation, that buttons forever need sewing no matter how ferociously one works the thread, that nice things almost happen.

Still a woman overcome with wishes, she wished Nicolaes would have come with her to see her in the days of her sentry post wonder when life and hope were new and full of possibility, but he had seen no reason to close up the shop on such a whim.

She walked away slowly along a wet stone wall that shone iridescent and the wetness of the street reflected back the blue of her best dress. Water spots appeared fast, turning the cerulean to deep ultramarine, Father's favorite blue. Light rain pricked the charchoal green canal water into delicate, dark lace, and she wondered if it had ever been painted just that way, or if the life of someone as inconsequential as a water drop could be arrested and given to the world in a painting, or if the world would care.

She thought of all the people in all the paintings she had seen that day, not just Father's, in all the paintings of the world, in fact. Their eyes, the particular turn of a head, their loneliness or suffering or grief was borrowed by an artist to be seen by other people throughout the years, who would never see them face to face. People who would be that close to her, she thought, a matter of few arms' lengths, looking, looking, looking, and they would never know her">

Paolo Giordano - Singurătatea numerelor prime

2010-06-26T05:16:00.001-07:00

O carte premiată cu premiul Strega în 2008, despre doi oameni cu vieți disfuncționale, defecte...

Alice suferă un accident de ski în copilărie și rămâne șchioapă. Nu poate să-și ierte părinții care o obligaseră să ia lecții de ski și devine o adolescentă anorexică, chinuită de depresii și frustrări.

Mattia are o soră geamănă care suferă de retard mintal și pe care părinții îl obligă s-o ia cu el peste tot, deși simte că-l face de rușine. În clasa a șaptea, băiețelul o lasă pe sora lui într-un parc pentru câteva ore si n-o mai găsește niciodată. Ca să-și învingă propriile fantome, începe să se taie cu lama.

Toate personajele cărții sunt stranii, bântuite de trecut, de frustrări și neîmpliniri. E o lectură întunecată, genul de carte pe care nu simți nevoia s-o mai citești a doua oară sau s-o răsfoiești din nou. E greu să ți se mai facă dor de ea...
Mi-a plăcut însă enorm pasajul care dă și titlul cărții. Ideea este profundă, frumoasă și sinceră. Și teribil de adevărată...

,,Numerele prime sunt divizibile numai cu unu și cu ele însele. Stau la locul lor în infinita serie de numere naturale, strivite, la fel ca restul, între altele două, dar cu un pas mai încolo față de celelalte. Sunt numere bănuitoare și solitare și de aceea Mattia le găsea minunate. Uneori credea că au ajuns din greșeală în acea secvență, că rămăseseră prinse în capcană, ca niște mici perle înșirate pe un colier. Alteori, în schimb, bănuia că și lor le-ar fi plăcut să fie ca restul, numai niște numere oarecare, dar că, pentru un motiv anume, nu erau în stare.

Al doilea gând îl atingea mai ales seara, în împletirea haotică de imagini dinaintea somnului, când mintea e prea vlăguită ca să-și spună minciuni.

La un curs din primul an, Mattia învățase că, printre numerele prime, sunt unele și mai speciale. Matematicienii le numesc numere prime gemene: sunt perechi de numere prime care sunt aproape, de fapt foarte aproape, pentru că între ele este mereu un număr par care le împiedică să se atingă cu adevărat. Numere ca 11 și 13, ca 17 și 19, ca 41 și 43. Dacă ai răbdarea de a merge mai departe cu numărătoarea, descoperi că aceste perechi, treptat, sunt tot mai rare. Dai peste numere prime tot mai izolate, rătăcite în acel spațiu tăcut și cadențat, constituit numai din cifre, și ai presentimentul neliniștitor că perechile întâlnire până acolo sunt un fapt accidental, că adevăratul lor destin este de a rămâne singure. Apoi, exact când te pregătești să renunți, când nu mai ai chef să numeri, iată că dai peste alte două numere gemene, agățate strâns unul de celălalt. Printre matematicieni există convingerea comună că atât cât se poate merge mai departe, vor fi mereu altele două, chiar dacă nimeni nu poate spune unde, până nu le descoperă.

Mattia se gândea că el și Alice erau astfel, două numere prime gemene, singure și pierdute, apropiate, dar nu îndeajuns pentru a se putea atinge cu adevărat. Nu-i spusese asta niciodată”

Anna Gavalda - ,,Je l'aimais"

2010-06-20T08:06:00.000-07:00

J'avais envie d'une cigarette. C'était idiot, je ne fumais plus depuis des années. Oui mais voila, c'est comme ca la vie...Vous faites preuve d'une volonte formidable et puis, un matin d'hiver, vous decidez de marcher quatre kilometres dans les froid pour racheter un paquet de cigarettes ou alors, vous aimez un homme, avec lui vous fabriquez deux enfants et un matin d'hiver vous apprenez qu'il s'en va parce qu'il en aime une autre. Ajoute qu'il est confus, qu'il s'est trompe..."

Parce que le piege, justement, c'est de croire qu'on est amarre. On prend des decisions, des credits, des engagements et puis quelques risques aussi. On achete des maisons, on met des bebes dans des chambres toutes roses et on dort toutes le nuits enlaces. On s'emerveille de cette...Comment disait-on deja? De cette complicite. Oui, c'etait ca qu'on disait, quand on etait heureux. Ou quand on l'etait moins.

-Mais tu es jeune encore...
-Non, je suis vieille, je me sens vieille. Je suis toute cabossee. Je sens que je vais devenir mefiante. Je vais regarder ma vie a travers un judas. Je n'ouvrirais plus la porte. Reculez. Montrez patte blanche. C'est bien, l'autre maintenant. Prenez les patins. Restez dans l'entree. Ne bougez plus.
-Non, tu ne deviendras jamais cette femme-la. Quand bien meme tu le voudrais que tu ne pourrais pas. Les gens continueront a entrer dans ta vie comme dans un moulin, tu suffriras encore et c'est tres bien comme ca. Je ne me fais pas de souci pour toi.
(...)
-...sauf Adrien. Vous vous faites de souci por Adrien?
- Oui, je crois...oui. C'est pour lui que je m'en fais le plus en tout cas.
- Pourquoi?
- Parce qu'il est malheureux..."

"J'ai aime une famme...Je ne te parle pas de Suzanne, je te parle d'une autre femme.
Je l'ai aimee plus que tout. Plus que tout. Je ne savais pas qu'on pouvait aimer a ce point. Enfin, moi en tout cas, je croyais que je n'etais pas...programme...por aimer de cette facon. Les declarations, les insomnies, les ravages de la passion, c'etait bon pour les autres tout ca. D'ailleurs, le seul mot passion me faisait ricaner. La passion, la passion! Je mettais ca entre hypnose et superstition, moi...C'etait presque un gros mot dans ma bouche. Et puis, ca m'est tombe dessus au moment ou je m'y attendais le moins. Je... J'ai aime une femme... Je suis tombe amoureux comme on attrape une maladie. Sans le vouloir, sans y croire, contre mon gre et sans pouvoir m'en defendre, et puis...
Il se raclait la gorge.
-Et puis je l'ai perdue. De la meme maniere..."

"Quarante-deux ans... Qu-attend-on de la vie a quarante-deux ans?
Moi, rien. Je n'attendais rien. Je travaillais. Encore et encore et toujours. C'etait ma tenue de camouflage, mon armure, mon alibi. Mon alibi pour ne pas vivre. Parce que je n'aimais pas tellement ca, vivre. Je croyais que je n'etais pas doue pour ca..."

"Elle a releve la tete et m'a regarde dans les yeux. C'etait la premiere fois depuis des annees que nous nous regardions si longtemps. J'essayais de decouvrir quelque-chose de nouveau sur ce visage. Mais je n'ai rien decouvert, seulment la moue un peu triste d'une epouse vaincue qui s'appretait a passer aux aveux. Elle n'etait pas retournee chez son avocate car elle n'en avait pas le courage. Elle aimait sa vie, sa maison, ses commercants. Elle avait honte de se l'avouer. Elle ne voulait pas perdre ce qu'elle avait conquis. Cet echafaudage social. Nos amis, nos relations. Et puis il y avait cette maison toute pimpante dans laquelle nous n'avions encore jamais dormi...C'etait un risque qu'elle n'avait pas envie de prendre(...)

Ce fuit pour moi une nouvelle nuit blanche. Au lieu de me rassurer, ses aveux m'avaient completement ebranle. Il faut dire que j'etais si mal a cette epoque. Si mal. Je me trouvais vraiment dans une situation affligeante: j'avais perdu celle que j'aimais et venais de comprendre que j'avais aussi esquinte l'autre. Quel tableau...J'avais perdu l'amour de ma vie pour rester avec une femme qui ne me quittait pas a cause de son fromager et son charcutier. C'etait inextricable. C'etait de sabotage. J'avait tout rate. Jamais je ne m'etait senti aussi miserable.

Anna Gavalda - ,,Darul unei zile”

2010-06-20T08:05:00.000-07:00

Fără îndoială romanciera mea preferată, Gavalda este o franțuzoaică (da, deși numele nu o trădează) ironică, profundă și teribil de sinceră în scriitura ei. Singura dezamăgire de până acum mi-a provocat-o cu ,,Cea care alină”, un roman anost. Sau poate asteptarile mele erau prea mari...tindem sa-i punem pe un piedestal pe cei pe care-i iubim (fie carti, oameni, muzicieni...) si sa ne prabusim de la inaltimea propriilor noastre asteptari. Dar, lasand deoparte acest roman mai nereusit, precedentele: ,,Je l'aimais" si ,,Je voudrais que quelqu'un m'attende quelque part " sunt absolut superbe.

Revenind la ,,Darul unei zile", este o poveste scrisa alert si narata de Garance, o fata care se apropie de 30 de ani si simte cum ii fuge pamantul de sub picioare. Are o sora mai mare divortata, un frate mai mare casatorit cu o scorpie si un frate mai mic visator, care face pe ghidul intr-un castel frantuzesc decrepit. Intr-o dupa-amiaza de vara, cei patru ,,evadeaza" de la o nunta pentru a petrece o zi in care sa-si aminteasca de copilarie. O carte superba, pe care am ,,devorat-o" in asteptarea unui avion, dorindu-mi sa fi avut frati

Excerpts:

,,Nu l-am contrazis. Nu ne-am ridicat de la masa. Am continuat sa mestecam incet fiecare imbucatura, multumindu-ne sa ne gandim ca tipul era un cretin si tragand zdravan de toate cusaturile ca sa reusim sa ne invesmantam in continuare in ceea ce ne tinea loc de demnitate. Bietii de noi. Atat de lasi, atat de lasi...
De ce suntem asa toti patru? De ce ne intimideaza oamenii care tipa mai tare decat altii? De ce oamenii agresivi ne fac sa pierdem?
Ce anume nu merge la noi? Unde se opreste buna educatie si unde incepe moliciunea?"

,,Ne reamintim de asemenea ca toate astea - aparenta indiferenta, discretia si slabiciunea - sunt din vina parintilor nostri. Din vina lor sau datorita lor. Fiindca ei ne-au invatat sa iubim muzica si cartile. Ei ne-au vorbit despre altceva si ne-au silit sa vedem altfel. Mai sus, mai departe. Dar tot ei au uitat sa ne dea incredere in noi. Isi inchipuiau ca va veni de la sine. Ca eram oarecum pregatiti pentru viata si ca laudele aveau sa ne strice caracterul.
Punct ratat.
N-a venit niciodata.
Iar acum suntem astfel. Niste mototoli sublimi. Tacuti fata de cei expansivi, cu izbucnirile noastre ratate si vaga noastra senzatie de voma.
Prea multa frisca, probabil..."

,,Tipic pentru Carine... De frica sa nu fie prinsa in flagrant delict de slabiciune, iti trimite sistematic cate o mica intepatura, dupa mangaiere.
Pacat, se priveaza de o gramada de momente frumoase. Ar fi fost un moment frumos pentru ea daca m-as fi aruncat de gatul ei pe nepusa masa. Un pupat zdravan intre doua camioane...dar nu. Trebuia sa strice ea mereu totul. De multe ori imi spun ca ar trebui s-o iau intr-un stagiu de cateva zile la mine, ca s-o invat ce inseamna viata.
Ca sa lase in sfarsit garda jos, sa se mai destinda, sa renunte la bluza aia si sa uite de miasmele altora.
Ma intristeaza s-o vad asa, inchistata in prejudecatile ei si incapabila de tandrete. Dar apoi imi amintesc ca a fost crescuta de sclipitorii Jacques si Francine Moulinoux, intr-o fundatura din cartierul rezidential din Le Mans si imi spun ca, la urma urmei, nu se descurca asa de rau..."

,,Oare nu ma orientasem gresit? Unde o dadusem in bara? Si oare ma astepta cineva undeva? Ceilalti trei m-au incurajat, m-au dojenit putin, iar eu m-am prefacut ca accept bunavointa lor. De altfel, toti ne-am dojenit si ne-am prefacut ca acceptam.
Pentru ca viata era totusi pe undeva un fel de bluf, nu-i asa?
Acest covor prea scurt si aceste jetoane lipsa. Aceste maini prea slabe, care ne impiedica intoteauna sa urmam...
Aici am fost de acord toti patru, cu visurile noastre mari si chiriile noastre care trebuiau platite in data de 5 a fiecarei luni.
Am destupat indata alta sticla, ca sa ne facem curaj!"

,,Simon e exact ca noi: nu-i plac certurile de la sfarsitul banchetelor, ii e teama de conflicte si se fereste de recursurile la violenta. Pretinde ca e o energie prost intrebuintata si ca trebuie sa-ti pastrezi fortele pentru lupte mai interesante. Ca oamenii ca socrul sau sunt batalii pierdute dinainte. Iar cand i se vorbeste despre ascesiunea extremei drepte, clatina din cap: ,,Bah...namol pe fundul lacului. E firesc, e uman. Sa nu-l rascolim, o sa se ridice la suprafata" ".

Anna Politovskaya - Putin's Russia

2010-06-20T08:04:00.000-07:00

Scriam despre cartea asta cu ceva timp in urma, cand inca nu aparuse la noi si ziceam ca mi-ar placea sa o citesc. Ei bine, am avut ocazia aici pt ca am gasit-o la biblioteca facultatii. O carte zguduitoare. Nu pot sa spun ca o recomand ca lectura pentru ca e genul de lectura pe care o faci doar daca vrei un dus rece al realitatii. Nu e o lectura "de placere". E o lectura pentru cei interesati de ceea ce se intampla in jurul lor, de nedreptatile nevazute care exista in lume, de modul in care cei care au puterea reusesc sa intoarca totul dupa bunul plac. E o carte despre dramele nebanuite ale unor oameni ca si noi, care nu au avut decat ghinionul de a trai in timpul celui de-al doilea razboi Ruso-Cecen. Absolut tulburatoare.

Ceea ce m-a socat dupa ce am citit-o au fost articolele gasite pe internet referitoare la Anna Politovskaya, o femeie absolut extraordinara care a platit cu viata munca ei de dezvaluire a nedreptatilor comise de regimul lui Putin. Citez doar o parte dintr-un articol al ei, care m-a dus cu gandul la Garcia Marquez si a lui "Cronica a unei morti anuntate". Anna Politovskaya si-a presimtit moartea:

"I am a pariah.

That is the result of my journalism throughout the years of the Second Chechen War, and of publishing books abroad about life in Russia and the Chechen War. In Moscow, I am not invited to press conferences or gatherings that Kremlin officials might attend, in case the organizers are suspected of harboring sympathies toward me. Despite this, all the top officials talk to me, at my request, when I am writing articles or conducting investigations -- but only in secret, where they can't be observed, in the open air, in squares, in secret houses that we approach by different routes, like spies.

You don't get used to this, but you learn to live with it.

It is the way I have had to work throughout the Second War in Chechnya. First I was hiding from the Russian federal troops, but always able to make contact clandestinely with individuals through trusted intermediaries, so that my informants would not be denounced to the top generals. When President Vladimir Putin's plan of Chechenization succeeded (setting "good" Chechens loyal to the Kremlin to kill "bad" Chechens who opposed it), the same subterfuge extended to talking to "good" Chechen officials, many of whom, before they were "good" officials, had sheltered me in their homes in the most trying months of the war. Now we can meet only in secret because I am an incorrigible enemy, not amenable to re-education.

I loathe the Kremlin's line, elaborated by Surkov, dividing people into those who are "on our side," "not on our side," or even "on the other side." If a journalist is "on our side," he or she will get awards, respect, perhaps be invited to become a deputy in the Duma.

If a journalist is "not on our side," however, he or she will be deemed a supporter of the European democracies, of European values, and automatically become a pariah. That is the fate of all who oppose our "sovereign democracy," our "traditional Russian democracy." (What on Earth that is supposed to be, nobody knows; but they swear allegiance to it nevertheless: "We are for sovereign democracy!") I am not really a political animal. I have never joined any party and would consider it a mistake for a journalist, in Russia at least, to do so. I have never felt the urge to stand for the Duma, although there were years when I was invited to.

So what is the crime that has earned me this label of not being "one of us"? I have merely reported what I have witnessed, no more than that. I have written and, less frequently, I have spoken. I am even reluctant to comment, because it reminds me too much of the imposed opinions of my Soviet childhood and youth. It seems to me that our readers are capable of interpreting what they read for themselves. That is why my principal genre is reportage, sometimes, admittedly, with my own interjections. I am not an investigating magistrate but somebody who describes the life around us for those who cannot see it for themselves, because what is shown on television and written about in the overwhelming majority of newspapers is emasculated and doused with ideology. People know very little about life in other parts of their own country, and sometimes even in their own region.

The Kremlin responds by trying to block my access to information, its ideologists supposing that this is the best way to make my writing ineffectual. It is impossible, however, to stop someone fanatically dedicated to this profession of reporting the world around us. My life can be difficult; more often, humiliating. I am not, after all, that young at 47 to keep encountering rejection and having my own pariah status rubbed in my face. But I can live with it.

I will not go into the other joys of the path I have chosen, the poisoning, the arrests, the threats in letters and over the Internet, the telephoned death threats, the weekly summons to the prosecutor general's office to sign statements about practically every article I write (the first question being, "How and where did you obtain this information?"). Of course I don't like the constant derisive articles about me that appear in other newspapers and on Internet sites presenting me as the madwoman of Moscow. I find it disgusting to live this way. I would like a bit more understanding."

Alain de Botton - "Despre farmecul lucrurilor plictisitoare"

2010-06-20T08:02:00.000-07:00

O carte care poate fi descrisa intr-un singur cuvant - ,,INCANTATOARE". 9 eseuri despre viata si aspectele ei la care nu v-ati gandit pana acum. Cum ar fi mersul la aeroport, singuratatea, mersul la gradina zoologica, despre lucrurile teribil de plictisitoare care ne umplu existenta...

Cateva citate care mi-au placut mult. O sa mai adaug si altele, dar astea sunt preferatele mele.

"Apelurile constante ale ecranelor, unele acompaniate de zvacnirea nervoasa a unui cursor, sugereaza cat de usor ne-ar putea fi schimbate vietile, aparent la adapost, daca ar trebui sa coboram un coridor si sa urcam intr-un avion care ne-ar debarca, in cateva ore, intr-un loc despre care n-avem nici o amintire si unde nimeni nu ne stie numele. Ce placut e ca, printre crevasele starilor sufletesti, la trei dupa-amiaza, cand ne paste oboseala si deznadejdea, sa stim ca un avion decoleaza catre o destinatie..."

"Putine momente in viata sunt mai eliberatoare decat cele in care avionul se inalta la cer. Privind pe fereastra dintr-o masina care stationeaza la inceputul pistei, recunoastem o priveliste cu dimensiuni familiare: o sosea, cilindri de ulei, iarba si hoteluri cu ferestre aramii; pamantul, cel dintotdeauna, pe care inaintam incet (...). O calatorie care, pe pamant, ar fi durat o dupa-amiaza, se poate realiza cu o miscare infima a ochiului. Exista si o placere psihologica in aceasta decolare, pentru ca repeziciunea cu care urca avionul este simbolul exemplar al transformarii. Etalarea puterii ne poate inspira sa ne imaginam schimbari asemanatoare, decisive, in vietile noastre; sa ne imaginam ca si noi ne-am putea ridica deasupra multor lucruri care ne-au coplesit"

"Sub noi se afla dusmani si colegi, locurile spaimelor noastre si al necazurilor noastre; toate sunt acum infime, sunt zgarieturi pe pamant. Poate ca stim destul de bine aceasta veche lectie de perspectiva, dar rareori pare atat de adevarata ca atunci cand stam lipiti de fereastra rece a avionului, aeronava noastra, profesor de filozofie profunda..."

" Una din ironiile iubirii ar fi ca cel mai usor e sa-i seduci convingator pe cei fata de care te simti cel mai putin atras, intensitatea dorintei fiind incompatibila cu indiferenta necesara, atractia starnind un sentiment de inferioritate in comparatie cu perfectiunea personei iubite"

Paco Underhill - Call of the Mall

2010-06-20T08:01:00.001-07:00

O carte de afaceri, aparuta in colectia Brandbuilders-marketing & advertising. Pentru cei pasionati de domeniul marketing si sales mai ales, e o carte f.interesanta, care pe mine m-a intrigat initial (a fost tradusa la noi ,,Chemarea Mall-ului" ;D ).

Daca vi se par interesante mecanismele pe care firmele le folosesc pentru a atrage cumparatorii, tehnicile specifice de crestere a vanzarilor in malluri, instrumentele tipice acestui loc de ,,pelerinaj" al secolului XXI...cartea merita citita, e o lectura placuta si foarte-foarte interesanta. Eu una nu sunt atrasa de domeniul vanzarilor, dar mi s-a parut o carte captivanta, cumparata - recunosc - mai mult pentru ca e aparitie noua la Brandbuilders din care am toata colectia, dar care nu a reusit sa ma dezamageasca :). It was worth it!

Autorul, Paco Underhill, este fiul unor diplomati de cariera si si-a petrecut toata copilaria in Kuala Lumpur si in alte locuri exotice, fiind oarecum rupt de realitatea americana o buna perioada de timp. Tocmai de aceea, la revenirea in SUA, fenomenul pe atunci incipient al ,,mall-shopping" i s-a parut de-a dreptul fascinant. Jobul sau este de consultant in domeniul vanzarilor in malluri (da, exista asa ceva la americani :D ).

Stilul lui de a scrie este viu si ,,catchy", tipic pentru cartile de afaceri americane.

"Trecand de la viata in strainatate la traiul in mijlocul Manhattan-ului, centrul comercial reprezenta un loc exotic, ceva despre care auzisem, dar cu care intrasem foarte putin in contact. Este locul in care, pentru prima oara, m-am simtit complet asimilat in clasa mijlocie, alba, traditionalista, cu un venit mediu, a Americii. Nu era deloc rau. I-am inteles dintr-o data pe acei emigranti din anii '80 din Uniunea Sovietica, care veneau in aceasta tara si plangeau de bucurie cand vedeau splendoarea dintr-un supermagazin obisnuit. In cele din urma descoperisem adevarata America...si toata era plecata la cumparaturi..."

Didier van Cauwelaert - L'education d´une fee

2010-06-20T07:56:00.000-07:00

Didier van Cauwelaert - L'education d'une fee

O carte cu totul speciala si fermecatoare. Nu stiu daca a fost tradusa la noi, dar daca a fost, sau daca stiti franceza - cumparati-o si cititi-o. Despre destin, despre alegerile oamenilor, despre cum perspectiva noastra asupra vietii poate fi schimbata de lucruri marunte, de gesturi zilnice aproape imperceptibile. Despre cum poti deveni o ,,zana" veritabila, doar pentru ca un copil de 8 ani decide sa creada in tine.

"Je me serai efface sans rien casser autour de vous. C´est mon choix, ma douleur, ma fierte. J'ai commence l´entrainement. Quand je reviens de l´hypermarche ou je suis alle chercher l'oubli une heure en m'essayant d'autres personnalitees, je me figure que je suis deja parti, que j'ai pose mes valises ailleurs et que je reviens dire bonjour, comment allez-vous, je ne vous manque pas trop, câ c'est bon de vous revoir, le jardin est beau, il faudrait donner de l'eau aux poiriers, les oiseaux ont l'air en forme, tout est reste comme avant...
Le tableau se precise de jour en jour, de trajet en trajet. La seule inconnue, la seule variable, c'est cet autre que moi, ce successeur qui tantot figure a ma place, habite ma ferme, supporte Louisette, enlace ma femme, veille sur notre fils et tantot non. Mais meme sa presence ne change rien a ce qui etait.
A qui penses-tu, mon amour, de l'autre cote du mur, dans l'insomnie qui nous unit? Sans doute a votre avenir. Le partage a commence: tu m'as laisse le passe..."

Almudena Solana - The Curriculum Vitae of Aurora Ortiz

2010-06-20T07:51:00.000-07:00

Aceasta carte are pentru mine o istorie aparte, o istorie ce parca se adauga la povestea personajului principal, Aurora Ortiz. A fost un ,,coup de foudre" intre mine si numele atat de atipic pentru o carte - ,,The Curriculum Vitae of Aurora Ortiz" - petrecut pe aeroport, in asteptarea unui avion. Perspectiva celor 17 ore de zbor m-a facut sa caut tovarasia acestei lecturi, care s-a dovedit ulterior a fi o adevarata revelatie, confirmand faptul ca marile descoperiri
pot fi facute de multe ori din pura intamplare.

Aurora Ortiz este un personaj atipic pentru o carte. Nu are nimic ,,glamorous", nu are aventura in sange, nu traieste povesti de dragoste ca-n filme, nu cauta lucruri extraordinare. Dimpotriva, este persoana cu cea mai banala existenta pe care cineva si-o poate inchipui. Insa, in monotonia propriei existente, Aurora reuseste sa isi contureze un drum, sa gaseasca mici bucurii, sa-si poarte atat darurile cat si nefericirile cu o teribila seninatate. O seninatate a omului care stie ca viata e facuta din maruntisuri, din lucruri pe care majoritatea nici macar nu se obosesc sa le bage in seama.

That was another theory she had inherited from her grandmother: when you are down in dumps, you should blow away some foam while looking up at the ceiling; and on top of that(according to Ignacia), you should keep your head up while you watch to see where the foam falls, as if deep down you wished that, as it descended, a bit of soap would get in your eyes and the itching would give you a better excuse to cry...

If words were forks, they wouldn't be able to punch a hole in the moon in this evening sky, it could never be deflated, because it was hard as a porcelain plate. Nonetheless, Aurora and Roberto, in complete accord even without seeing each other, allowed it to shatter, as if a piece of china had been dropped from a great height to the ground. The moon, filled with memories, was smashed to pieces like a damaged plate, and the tiny sparkling lights in the sky were no other than the end and the beginning of everything. Life in movement.

My mother succeeded many times through her sheer persistence; I inherited her tenacity, but not her results. She even managed to get me to keep from saying everything that went through my mind, got me to restrain my words, but in these past weeks I haven't even managed to make the cut and be called to an interview. Not even if I had sent you 80 letters. My mother restrained my words, but nobody could restrain my thoughts (...)
But what did I let myself chop my life into little bits, so that you could read them like the ruthlessly honest chapters of a bewildered woman's story?

She wasn't bothered; as the rain filtered down through the eucalyptus, it seemed to her like a nutritious sap, or like one of natureâ€™s practical jokes, as if someone were clapping his hands under a gigantic tap above her head. Someday she would figure out the reason for all this applause...

Her tears were gone, but the traces of her weeping remained. She left, and all the women's eyes followed her. They didn't ask her anything, but they gave her something like a hug, without straying from their posts. More and more of the prostitutes appeared as she made her way along the curving paths: motionless, stable, nearby. And full of curves, themselves. Aurora would never again meet finer examples of respect and anonymous companionship than those offered by the whores in Casa del Campo.

Aurora had always been a dynamic woman, a fine specimen, a very cheery specimen; afflicted with bad luck, but disinclined to let it get her down; an acrobat tumbling through life, a tightrope walker laughing at danger, a natural-born athlete, if only she could get paid for exercising with milk cartons and pimiento jars, one of those fighters who might lose a match but who never are defeated; a bundle of doubt wearing slippers indoors and boots on the street; a genuine traveler, though Madrid was the farthest she had ever gone; an enthusiastic, persistent woman who loved good conversation... She hadn't dictated any of this to Fany, because she didn't even know it about herself...

Music is the closest thing there is to thought. Why are people so afraid of thinking? Why don't they ever leave enough time to reflect? There's nothing wrong with tranquility; nor emptiness, vertigo or even unhappiness. I think that these things are the first steps that preceed the birth of a new thought. This is why I like to read, as you know, that's the path that I've found easiest to follow
She always loved thoughts and thinking, with or without chalk

I wish I could drink but not forget
I wish I could be happy and start it all again
I wish I were the sea, but all I have is foam
I wish I could go on, but all I have is foam
I can't make it without you, won't you give me a hand
All I have is doubt

I wish I were the sea, but all I have is foam

How's things....She heard it in the distance, though she was also looking him in the face. No, things weren't OK. After spending an hour exposed to the iciness and hopelessness of his colleague in the office next door, Guillermo's sad eyes, gazing at her, made her feel something she never had wished...

I'm not sure...Sometimes I'm happy even though I'm sad, and sometimes I'm sad even though I'm laughing out loud and telling jokes with a beer in my hand. Happiness depends on the effort put into being happy rather than something else

The umbrella was barely enough to jeep their first kiss from being drowned in rain. That was why Aurora worshipped the water that falls from the sky. That was why she never used umbrellas again

If it weren't for the condensation on the window pane, which of course can trick your eyes sometimes, you would have sworn that an aurora borealis had suddenly left a trail reflected in the river...And it flew away, towards the north, at full speed

Giulia Carcasi - Ma le stelle quante sono

2010-06-20T07:49:00.000-07:00

E o carte care inca n-a fost tradusa la noi din pacate si regret asta, pentru ca mi-ar fi placut sa o dau spre citire tuturor prietenelor mele si mai ales, intr-o zi, unei eventuale fiice. Am citit-o prima oara acum aproape doi ani iar intr-un moment de ragaz am rasfoit-o zilele trecute... si parca vraja ei s-a revarsat din nou asupra mea. Cand voi avea mai mult timp, vreau sa recitesc pasaje care mi-au placut si cu care m-am identificat. E o carte atat de simpla, dar atat de fermecatoare...

Este povestea unei adolescente italiene care isi cauta un sens al vietii, al iubirii, cauta sa imprime o miscare organizata haosului pe care il presupune viata la 18 ani. Nu atat subiectul frapeaza, cat stilul in care scrie Giulia Carcasi(de altfel este romanul ei de debut), atinge subiecte delicate ale tinerilor intr-un mod atat de simplu, de sincer, de lipsit de inflorituri stilistice si totodata atat de sensibil incat nu poate sa nu-ti ajunga la inima. Structura cartii este inedita, jumatate din ea este povestea fetei, Alice, iar cealalta jumatate a baiatului, Carlo. Fiecare dintre ei percepe viata si ceea ce se intampla intr-un mod diferit. Fiecare il percepe pe celalalt intr-un mod diferit. E o carte absolut fermecatoare, pe care as recomanda-o tatilor, atat pentru fiicele lor cat si pentru propria lectura, spre a le intelege mai bine perceptia si perspectiva asupra vietii.

O sa traduc doar doua dintre citatele care mi-au placut foarte mult si pe care le am in carnetul meu cu insemnari, sunt parte din gandurile pe care eroina le scrie seara, in jurnal, catre surioara ei mai mica, Milla, ca un fel de ,,ganduri pentru mai tarziu"...

"Milla, surioara mea, te reasez in leagan, imi pun degetul in fata buzelor si iti spun cu blandete ,,Ssst", iar tu intelegi si reincepi sa dormi, linistita. Iau patura, o duc in sufragerie si o acopar cu ea pe mama, care doarme avand pe chip expresia unui somn greu si fara vise... E o perioada in care mama se comporta ciudat, Milla. Si tata? Unde e tata? Nu stiu, Milla...poate e in America, poate in Toscana, poate la doar cativa pasi de noi...dar va dura atat de mult pana sa se intoarca, simt asta... Iar eu in 10 zile am Bacalaureatul, trebuie sa invat...trebuie sa ma asez in pat si sa dorm. Trebuie sa fiu cuminte si sa cresc, Milla, pentru ca mama a redevenit copil, e mai micuta decat tine in momentul asta...iar adultii nu stiu sa dea semne precum faci tu...ei nu stiu sa planga atunci cand le lipseste ceva sau cand ceva ii doare..."

"Poate exista deja cineva pentru tine, doar ca nu-l cunosti deocamdata...il vei intalni peste ani si ani...si ti se va parea ca ai trait doar in asteptarea acelei intalniri. Si doar atunci vei simti ca traiesti intr-adevar... Cand? Nu stiu...stiu doar ca va fi cineva care te va astepta...fiecare dintre noi are pe cineva care-l asteapta. Dar...te rog eu, lasa-l sa te mai astepte putin...ia-ti suficient timp pentru a te juca putin prin viata... Iar daca intr-o zi, lumea iti va spune ca iubirile sunt grabite, ca se consuma in moteluri de duzina, ca nu exista castele de poveste, ca personajele negative inving, ca niciodata cavalerii nu stiu sa iubeasca...tu sa nu o asculti, Milla...lumea aceasta vrea doar sa te sperie..."

Patrick Suskind - Porumbelul

2010-06-20T07:48:00.001-07:00

Cu gandul la ,,Parfumul", am avut chef sa rasfoiesc din nou o carte pe care o citisem mai demult, a aceluiasi autor. Porumbelul este o carte-metafora pentru schimbarile care ne altereaza intr-un fel sau altul cursul existentei, nu atat prin ceea ce semnifica ele, cat prin teama pe care o resimtim la gandul ca se vor intampla. "Porumbelul" e o carte stranie (cei care au citit ,,Parfumul" stiu ca nici aceasta n-a fost tocmai o carte cu substrat banal), dar stilul lui Suskind imi place si nu cred ca sunt singura care il ,,gusta". Merita sa frunzariti macar ,,Porumbelul" daca va pica in mana, va puteti face o idee asupra stilului lui Suskind. Oricum, pentru cei macar un pic pasionati de literatura, categoric ,,Parfumul" e o lectura obligatorie. Abia apoi ,,Porumbelul".

"Voia sa eternizeze relatia dintre ei, s-o faca de nestramutat, cumparand odaia. Urma sa coste cincizeci si cinci de mii de franci noi. Patruzeci si sapte de mii achitase deja. Restul de opt mii de franci era scadent la sfirsitul anului. Atunci ar fi definitiv a lui, si nimic in lume nu i-ar putea separa vreodata, pe el, Jonathan, si camera lui iubita, pina ce moartea îi va desparti.
Aceasta era starea lucrurilor cind, in august 1984, intr-o dimineata de vineri, s-a intimplat povestea cu porumbelul"

Ludmila Ulițkaia - Minciunile femeilor

2010-06-20T07:45:00.000-07:00

O carte care m-a intrigat prin titlul ei, scrisa de Ludmila Ulițkaia, considerata de multi critici cea mai importanta prozatoare a literaturii ruse actuale.

Cartea de fatza e interesanta fara a fi revelatoare, este formata din 7 povesti ce au in comun un personaj pe nume Jenia, ce trece de la statutul de contemplatoare la cel de protagonista, in final. Daca la inceput doar constata minciunile femeilor din jurul ei si le judeca, in final se descopera si secretele ei.

Minciunile femeilor din cartea Ludmilai Ulițkaia sunt de tot felul - inventii, minciuni marunte, povesti creata din dorinta de a creea o aura de mister, dar per total, toate provin de la femei nefericite in existentele lor.

Citatul de mai jos este din prima povestire, care m-a impresionat cel mai tare. Este prima oara cand Jenia descopera o minciuna a unei prietene a carei poveste de viata o rascolise candva si o facuse sa rezoneze cu a ei.

,,Statea culcata in intuneric si isi examina rana din suflet. Rana era dubla. Una era din pricina compasiunii irosite in zadar pentru copiii inexistenti, inventati in chip genial, omorati cu cruzime, si mai ales pentru Diana. O durea asa cum doare locul piciorului amputat, o durea absenta. Durere iluzorie. Si mai rau decat atat, era o durere pentru ceva care nu existase niciodata in realitate. Si, a doua, din pricina ca ii era ciuda pe ea insasi, iepure nataflet, pe care se facuse un experiment stupid. Sau, cine stie, o fi avut un sens caruia insa nu putea sa-i dea de capat”

,,Dinți albi” a lui S.Smith și ,,Făgăduiala” lui Fr.Duerenmatt

2010-06-20T07:39:00.000-07:00

Am terminat "Dinti albi" a lui Zadie Smith. Per total nu m-a incantat la fel de tare precum primele 4 capitole, absolut savuroase de altfel. Cartea e f.reusita, mai ales avand in vedere ca este romanul de debut al lui Smith, scris la varsta de 21 de ani. Deci....respect . Numai ca dupa a doua jumatate a cartii m-am plictisit putin.

Am citit intre timp un alt roman de Friedrich Duerenmatt - Fagaduiala. Daca ,,Pana de automobil" imi placuse ca idee generala, dar nu ma incantase din cale afara, ,,Fagaduiala" e un roman foarte reusit, cu suspans dozat aproape farmaceutic si cu o idee de ansamblu cu adevarat reusita - exista promisiuni si angajamente facute care se dovedesc atat de puternice incat sa nu te lase sa traiesti?

Sinteza intrigii este urmatoarea: Matthai e un comisar de politie aflat in apogeul carierei, ce este trimis ca detasat in Iordania. In ultima sa zi inainte de plecarea spre o noua viata si o noua treapta ierarhica, este chemat sa ancheteze un caz de crima intr-un catun din Elvetia germana (de altfel toata actiunea cartii are loc in Elvetia, in zona St.Gallen - Zuri

ch). Trebuind sa dea vestea tragica parintilor victimei (o fetita), se trezeste rostind un juramant pe fericirea lui - ca va gasi criminalul si il va pedepsi.

Desi presupusul asasin este gasit si marturiseste, intreaga existenta a lui Matthai incepe sa graviteze in jurul ideei ca adevaratul criminal este in libertate, motiv pentru care el renunta la plecarea in Iordania, la slujba si la familie, dedicandu-se trup si suflet solutionarii acestui caz, devenit obsesie. Ajuns o epava, mereu la panda pentru indicii, Matthai ajunge sa-si subordoneze existenta gasirii asasinului, fiind considerat nebun de catre toti ceilalti. Pana cand, intr-o zi, noul comisar al orasului este chemat la capataiul unei batrane muribunde...

Cartea e foarte interesanta si plina de suspans, dar nu e o carte propriu-zis ,,politista", pentru ca pune accent pe trairile care ii fac pe protagonisti sa actioneze intr-un anumit mod sau sa urmeze o anumita cale. Este, daca vreti, o prezentare a resorturilor de constiinta ce stau la baza deciziilor si actiunilor umane.

Marguerite Duras - Amantul

2010-06-20T07:36:00.000-07:00

O carte ce a fost transpusa pe marele ecran. Nu am vazut filmul aferent, dar cartea nu m-a impresionat din cale-afara. E scrisa inedit, dar lumea prezentata este atat de disfunctionala, isterica si nebuna, incat nu am putut rezona cu personajele lui Marguerite Duras. Romanul este autobiografic, scriitoarea a copilarit in Vietnam, intr-o familie ciudata, cu o mama suferind de probleme psihice. Povestea din ,,Amantul" este povestea idilei sale cu un chinez bogat, ce ia sfarsit in momentul parasirii Saigonului (vechea capitala a Vienamului de Sud, actualmente botezat Ho-shi-Min, in totala bataie de joc pentru infrangerea americanilor ).

"Am aflat deja. Stiu ceva. Stiu ca nu hainele le fac pe femei mai frumoase, nici cosmeticalele, nici alifiile scumpe, nici raritatea sau pretul podoabelor. Problema e altundeva. Nu stiu unde. Stiu doar ca nu e unde cred femeile. Privesc femeile de pe strazile din Saigon, pe cele din asezarile izolate (...). Nu fac nimic, se pastreaza doar, se pastreaza pentru Europa, pentru amanti, pentru lungile concedii de 6 luni odata la 4 ani, cand in sfarsit vor putea vorbi despre viata lor de aici, despre aceasta experienta coloniala atat de speciala(...).

Femeile asteapta. Ca sa le treaca timpul, se imbraca. Se privesc. In umbra vilelor, se privesc pentru mai tarziu, li se pare ca traiesc un roman, au deja garderobe enorme, pline de rochii inutile, colectionate ca timpul, ca lungul sir al zilelor de asteptare..."

"Nu am scris niciodata, desi credeam ca scriu, n-am iubit niciodata, desi credeam ca iubesc, nu am facut niciodata nimic decat sa astept in fata usii inchise..."

Tracy Chevalier - "Fata cu cercel de perla"

2010-06-20T07:34:00.000-07:00

Un roman care prezinta geneza imaginara a celui mai faimos tablou al pictorului olandez din sec. XVII Johannes Vermeer.

Cartea este fermecatoare atat prin povestea ei simpla si plina de inocenta, cat mai ales prin evocarea atmosferei Delftului de sec. XVII, un orasel impartit intre comunitatea catolica si cea protestanta(aceasta din urma considerabil mai numeroasa). Griet - "fata cu cercel de perla" este o fiica de faiantar, ce traieste alaturi de parintii si cei doi frati ai sai. Cand tatal sau are un accident de
munca si ramane orb, familia trebuie sa-si reconsidere modurile de castigare a existentei, iar Griet
ajunge slujnica in casa pictorului Johannes Vermeer.

Cartea nu este o poveste de dragoste, nu are nimic explicit si clasic dintr-o poveste de dragoste, e mai degraba o carte a sentimentelor spuse pe jumatate, a franturilor de cuvant, a tristetilor nerostite, a aluziilor abia conturate. E o carte a sperantelor, a iluziilor desarte, a dezamagiriilor si a resemnarii. Dar ceea ce creeaza Tracy Chevalier este uluitor.

Cu ajutorul Lui Dumnezeu, peste cateva luni voi fi in Leiden, Olanda. Coincidenta sau nu, exact langa Delft :), oraselul lui Vermeer. Atunci, o sa-mi ofer o zi de explorare a locului pe care Chevalier il evoca atat de viu in cartea sa. Vreau sa respir acea atmosfera de mic burg olandez si sa ma regasesc pentru o clipa in universul artistic al celui mai mare pictor olandez.

Cateva citate care mi-au placut:

"Asezam intotdeauna legumele in cerc, fiecare cu sectiunea lui, asemenea unei felii de placinta (...) Barbatul a batut cu degetul in masa.
- Le-ai asezat in ordinea in care le pui in supa? a sugerat el studiind cercul.
- Nu, domnule. Sovaiam. Nu puteam spune de ce aranjasem in acest fel legumele. Le pusesem in cerc fiindca simtisem ca asa trebuie sa fie puse, dar eram prea speriata ca sa-i spun una ca asta unui gentilom.
- Vad ca le-ai separat pe cele albe (...). Si portocaliul si purpuriul, nici ele nu stau impreuna. De ce? A luat o zdreanta de varza si o farama de morcov si le-a agitat in palma ca pe niste zaruri. (...)
- Culorile se infrunta cand stau una langa alta, domnule...
Si-a arcuit sprancenele ca si cum nu se astepta la un asemenea raspuns "

"Am lasat cu parere de rau bocceluta sa cada in gaura intunecoasa, gandindu-ma la pietrele pe care Agnes, Frans si eu le aruncasem in canal, ca sa-i loveasca pe ''monstri". Lucrurile mele au bufnit, izbind podeaua din lut. M-am simtit ca un mar care-si pierde fructele..."

"M-am uitat inca o data la tablou, dar studiindu-l asa de intens, am simtit cum ceva imi scapa. Era ca si cum priveam o stea pe cerul noptii - daca ma uitam la ea direct, aproape ca n-o vedeam, dar daca o priveam cu coada ochiului devenea mai stralucitoare..."

"Tanneke s-a indreptat de sale, tinand o boneta in mana. Mi-a spus:
- Stapanul m-a pictat candva. M-a pictat turnand lapte. Toti au spus ca e pictura lui cea mai buna.
- Mi-ar placea s-o vad, am raspuns eu. Mai e aici?
- Nu, a cumparat-o Van Rujiven.
M-am gandit cateva clipe
- Deci, unul din cei mai bogati oameni din Delft te priveste incantat in fiecare zi.
Tanneke a ranjit, fata ei ciupita de varsat s-a latit si mai mult. Cuvintele potrivite i-au schimbat intr-o clipita dispozitia. Depindea asadar de mine sa gasesc cuvintele"

" El vedea lucrurile intr-un fel aparte, cum nu le vedeau altii, incat orasul in care traiam de cand ma nascusem parea o alta localitate, iar o femeie devenea frumoasa prin lumina de pe fata ei"

" Nu-ti fie teama, tata, i-am soptit in timp ce mama il prezenta pe Pieter unui vecin, n-ai sa ma pierzi.
- Te-am si pierdut, Griet. Te-am pierdut din momentul in care ai devenit slujnica.
M-am bucurat ca nu poate vedea lacrimile care-mi tasneau din ochi"

"Sovaisem fiindca nu voiam sa mint, dar nici nu voiam ca el sa stie. Aveam parul lung si salbatic, imposibil de imblanzit. Cand era descoperit, parea sa apartina altei Griet - o Griet care sta pe o alee singura cu un barbat si barbatul nu e atat de calm, si pasnic, si de curat ca Pieter. O Griet ce seamana cu femeile care cutezau sa-si descopere capul. De-aia imi tineam parul complet ascuns - sa nu se vada nici o urma din acea Griet"

"Mi-am incetinit pasul. Ani de carat apa, de stors fufele, de golit oalele de noapte, fara nici o sansa de frumos, sau culoare, sau lumina in viata mea, s-au desfasurat in fata ochilor mei ca o priveliste unde, in departare, se zareste marea la care insa nu poti ajunge niciodata. Daca nu as mai putea sa lucrez cu vopselele, daca n-as mai fi putut sa stau langa el, nu stiu cum as fi putut continua sa mai lucrez in casa aceea..."

" - Griet, a spus el cu blandete.
Asta a fost tot ce a avut de spus. Mi s-au umplut ochii de lacrimi, dar nu le-am sters. Acum stiam.
- Da, sa nu te misti.
- Se pregatea sa ma picteze"

" Sa ai grija sa ramai asa cum esi.
Mi-am inaltat barbia.
-Sa raman slujnica, domnule?
-N-am vrut sa spun asta. El inchide in lumea lui femeile pe care le picteaza. Iar acolo poti sa te pierzi..."

"Am stiut ce inainte ca el sa afle. Cand am vazut ce-i lipsea - punctul stralucitor folosit de el in alte picturi, punctul acela care atrage privirea - m-am infiorat. Va fi sfarsitul, m-am gandit eu.
Si am avut dreptate"

"Mi-am ridicat ochii si i-am intalnit privirile. I-am retinut privirea cenusie ca marea mai mult timp. Stiam ca era pentru ultima oara. Nu m-am mai uitat la nimeni... In ochii lui am crezut ca vad parerea de rau"

"Erau cinci guldeni in plus, pentru care nu aveam nici o explicatie. Am separat cei cinci guldeni de monedele celelalte si i-am tinut strans in pumn. O sa-i ascund undeva unde Pieter si fiii mei nu vor cauta, un loc neasteptat despre care stiam doar eu.
Si nu am sa-i cheltuiesc niciodata.
Pieter o sa fie incantat cu restul monedelor, datoria era acum achitata. Insemna ca nu platise nimic pentru mine. O slujnica pe gratis"

Evgheni Zamiatin - Navala apelor

2010-06-20T07:32:00.000-07:00

O carte de la care aveam asteptari mai mari, avand in vedere apetitul personal pt clasici rusi.
,,Navala apelor" e o lectura placuta, dar nu extraordinara, mie recunosc k nu mi-a declansat nici un resort emotional deosebit. Povestea e simpla - doi soti - Sofia si Trofim Ivanovici locuiesc pe insula Vasilievski, in bataia apelor si nu pot avea copii. Sofia vine cu ideea de a adopta o adolescenta ramasa orfana, pe Ganka. Intre Trofim Ivanovici si Ganka se infiripa o legatura extraconjugala, pe care Sofia o opreste ucigand-o pe Ganka. Dupa acest moment, ramane in mod surprinzator insarcinata, iar povestea se muta in sfera regretelor si remuscarilor ei, ca si a unei oarecare amnezii cu privire la momentul crimei. Nasterea se suprapune cu inundarea insulei Vasilievski si atrage dupa sine o marturisire a crimei. Tot ce pot spune este, vorba celor de la Boney M, cu al lor "Rasputin": ,,Ah...those Russians!".

Trei cărți, trei experiențe

2010-06-20T07:18:00.000-07:00

Adolfo Bioy Casares - O papusa

ruseasca (ed.Humanitas)

O serie de povestiri despre natura schimbatoare a oamenilor si ceea ce se ascunde in fata aparentelor. Asemeni papusilor rusesi Matrioska, fiecare persoana are mai multe invelisuri ce se dau la iveala in momentele cele mai neasteptate.

Rainer Maria Rilke - Povestiri despre Bunul Dumnezeu (Ed.Humanitas)

Mi-au placut insa in mod deosebit ultimele doua - "

Cersetorul si domnisoara cea mandra" si "O poveste

spusa intunericului". Sunt mai adanci si au o profunzime aparte. Per total, cartea merita macar rasfoita

Alexis sau tratat despre lupta zadarnica - Marguerite Yourcenar (ED.Humanitas)

Una dintre cele mai sensibile carti pe care le-am citit si una din favoritele mele. Va recomand sa o cititi fara pareri preconcepute, desi va veti da seama in final ca are si un substrat mai...special. M-a facut sa inteleg mai bine lupta interioara a unor categorii de oameni de langa noi, pe care de c

ele mai multe ori nu vrem sau nu avem rabdare sa le dam o sansa, nu sa ii aprobam ci macar sa le intelegem drama.
E o carte despre iubirea inteleasa altfel,

despre tristetea cautarii zadarnice, despre nepotrivirea eroului intr-o lume formata din tipare deja trasate in care el nu-si gaseste locul. Un citat care mi-a placut, din cartea asta:

"Credeam ca pot sa-mi oranduiesc metodic dorintele si eforturile, ca pe niste obiecte intr-un sertar. Cand ai 20 de ani, renuntarile iti dau un fel de exaltare amara...Vedeam cateodata perech

i de indragostiti asezati in pragul portilor, stand de vorba sau sarutandu-se. Ii invidiam pentru multumirea lor potolita, pe care eu nu mi-o doream. E usor sa ne simtim superiori atunci cand suferim mai mult, iar vederea unor oameni fericiti ne scarbeste de fericire(...) "

Nina Berberova - Le livre du bonheur

2008-01-06T06:00:00.000-08:00

Aceasta carte a devenit preferata mea. Ironic sau nu, a stat in raftul meu aproape cinci ani, asteptandu-si randul spre a fi deschisa, fara ca eu sa-i banuiesc in vreun fel magia.

Intotdeauna erau alte coperti ce ma atrageau sa le deschid si sa le descopar farmecul,
alte personaje, alte vieti de citit, alte drame. Desi a fost prima mea carte de Nina Berberova cumparata vreodata, este ultima citita, dupa "Acompaniatoarea" si "Trestia revoltata", ale aceleiasi autoare.

Cu toate acestea, ca si eroina cartii, Vera (adorabila coincidenta de nume, dupa Vera lui Andrei Makine din "La femme qui attendait", un alt personaj incantator), momentul potrivit nu vine intotdeauna
atunci cand ne dorim. Si poate, pana acum, nu venise inca vremea acestei minunate carti in viata mea.

"Cartea fericirii" este o lectura fascinanta prin simplitatea ei nestudiata, prin parcursul vietii eroinei cu care fiecare dintre noi se poate identifica la un moment dat, prin speranta si fericirea ce ii guverneaza existenta, de la inceput pana la sfarsit. Prin cautarea ei neincetata, uneori voluntara, alteori inconstienta, a dragostei. Dragoste ce trece prin prietenie, compasiune, atractie si, in final, ajunge sa contopeasca tot ce a fost intr-un singur sens, intr-o noua si unica directie de urmat.

E o carte ce nu se poate povesti. Trebuie citita, recitita si simtita, iar citatele de mai jos reprezinta pentru mine repere in calea uitarii a ceea ce a fost mai frumos, mai pur si mai sensibil in aceasta carte minunata.

- "Vera a luat un creion de pe tocul ferestrei, s-a cocotat pe un scaun de langa usa si a inceput sa scrie pe tapetul cenusiu si incretit de sub tavan : "In aceasta camera, Sam si Vera au fost prieteni. 1912-1918. Copilaria petersburgheza. Ramas-bun tuturor!"

"
- Ne-am impacat bine aici - a spus Sam, privind-o. Iti aduci aminte cat ne-a fost de bine?
- Da, Sam.
- Poate n-o sa ne mai fie niciodata atat de bine?
- Cum poti sa vorbesti asa! Imposibil.
- Totusi, inchipuie-ti. Inchipuie-ti ca nu va mai fi atat de minunat de bine niciodata in viata.
- Nu va mai fi la fel, va fi altceva.
(....)
- Si, daca n-o sa ne mai revedem niciodata, ce-o sa se intample?
- Taci, Sam, e imposibil.
- Totul e posibil, draga mea Vera.
I-a luat mana, a ridicat-o si si-a trecut-o peste fata.
- Ramas-bun, micuta Vera, ramas-bun, ramas-bun... Nu, nu exista nimic care sa mai poata fi la fel de limpede, la fel de frumos ca tot ce a fost.
- Nu spune asta.
-Trebuie sa intelegi ca am trait impreuna ceva fara seaman.
Vera simtea ca o sa izbucneasca in plans. Sam si-a lipit obrazul de al ei.
- Intelege ca totul s-a terminat. Intelege ca nu se va mai repeta niciodata. Intelege, micuta Vera, ca incepe viata."

" Iar omul pe care l-a vazut Vera pe un scaun, langa colivia canarului, avand drept fundal un ficus care fusese candva superb, nu era cel la care se astepta..."

"S-a trezit in ea o nevoie atat de reflexa si de oarba de bunatate, ca toate celelalte sentimente, pe care le incerca atat de intens, abia schitate, au disparut de indata. Ea a inteles ca ceea ce o stapanise in ultimele luni, si poate in ultimii ani, era nevoia arzatoare de a fi buna cu cineva. Isi dadea seama ca doar bunatatea putea s-o salveze de pasiuni si de insingurarea ei de orfana, s-o faca din nou fericita ca in copilarie, bunatatea era pentru ea singura iubire. Tot restul era doar tradare si singuratate..."

" Mila o otravise, o strapunsese, o inghitise; nu mai putea sa faca nimic, nici sa vrea, nici sa lupte, si i se parea ca toata durerea lumii - nu a lumii ei, radioasa, raspunand de sunetul fanfarei si de culorile curcubeului, ci a lumii lui - se revarsa in ea ca intr-un recipient. Isi va asuma tot, va indura tot..."

" - Si iarasi multumesc - i-a spus din nou, privind-o, apoi a inchis ochii. Cand i-a redeschis, mari si luminosi, Vera a avut impresia ca langa ea se stinge ceva, viata ei, atat de amara, atat de aspra si de frumoasa, facuta din despartiri, din meleaguri straine si din lacrimi sarate"

- " I-a intins o mana calda, el s-a ridicat sa-i sarute intai palma, apoi degetele, cu care isi mangaia obrazul, era o mare in care se scalda. A fost o clipa de fericire chinuita"

- "Atunci a adormit din nou, s-a trezit tarziu, a sarit din pat amintindu-si gandurile ei de dimineata, biruitoare, si-a amintit ca era sanatoasa, libera, tanara, fara regrete si plina de toate dorintele; a deschis larg fereastra si a plecat, in gand, sa se plimbe pe acoperisurile albastrii, in departarile infrunzite, prin cer, asteptand sa se potoleasca in ea vuietul acelei fericiri fara motiv..."

- "Se aparase de tot ceea ce putea sa fie mare, adevarat, refuzase pana si aparenta unei complexitati, oricat ar fi tentat-o. Dar astazi, iata, trezirea. Ziua care incepe, spiritul ei hotarat, soarele stralucitor al Parisului, goana ei fara ragaz , fara oprire, pe acoperisurile orasului - si inima ei, in care simtea, ca un cantec usor de clopotei, fericirea"

- "Anii trec si ne spunem: cutare lucru putea sa fie si n-a fost(si, spunandu-si ca pentru sine: Doamne, multumescu-ti!). Si incepi sa consideri o desfatare simplul fapt ca ceva anume n-a avut loc. Dar, cat esti tanar, poti sa intelegi asta? E varsta la care ii smulgi vietii fiecare bucatica. Si ce placere sa fie aceea de a te bucura ca ceva n-a fost, ca ai pierdut ceva? E vremea cand dai navala...pentru harul unei singure clipe, din curiozitate, din pasiune esti gata sa transformi in destin intalnirea cea mai neinsemnata..."

- " Pana acuma, se purtase prea pripit in viata - datorita fericirii, milei, tineretii, din curiozitate... Ajungea. Trebuia sa iasa din situatia asta si sa-i multumeasca in soapta Lui Dumnezeu , dupa usa, ca in sfarsit nu mai este copila flamanda de odinioara, salbatica si insingurata, atat de neplacuta si de trupesa, care nu se simte niciodata rau si pe care toate o bucura...Sa-i multumeasca Domnului pentru faptul ca in momentul dorit, venita de cine stie unde, poate din radacinile animale, se nastea in ea constiinta a ce trebuie facut: cum sa se poarte ca sa-si retraga bratul din mana lui Karelov, mana lui draga si putin greoaie, ce sa-i spuna."

" -Intelegi oare de ce se spune ca fericirea e ca aerul, ca nu o simti? - a intrebat Karelov, luand-o de brat.
- Nu, cred ca nu.
- Nici eu. Cred ca, daca s-ar intampla sa fiu fericit, as simti asta in fiecare clipa, as vrea sa simt. N-as accepta niciodata sa ma obisnuiesc cu fericirea..."

"Tot ceea ce pana atunci fusese dezbinat era acum adunat la un loc, pentru a forma un intreg de neinfrant: ca si cand divinitatile Nordului ar fi plecat in intampinarea celor ale Sudului, totul se contopea acum, element cu element.
Toate susotelile de la saisprezece ani, conversatiile de neinlocuit de la agentia comerciala Gramovski, cand pamantul tremura sub ea, dorinta ei nestavilita, avida de fidelitate si de bunatate care o aruncase la picioarele lui Aleksandr Albertovici, fericirea vesela si desarta care o cuprindea uneori in bratele lui Fedea, si chiar ceasul acela sumbru de An Nou din apartamentul Surkai, totul avea sa se limpezeasca si sa se aline, totul avea sa-si gaseasca locul in dragostea ei pentru Karelov..."

" Oare de ce privirea aceasta? Doar el este stapanul absolut, iar eu sclava lui. Stie bine ca el e cel care da poruncil e si eu cea care ma inclin, cum de poate sa ma priveasca cu atata abnegatie cata vreme are atata putere asupra mea?
Insa Karelov nu-si schimba expresia si nu-si desprindea privirile de la Vera. Stapanit de un singur gand: de ce, cata vreme ea e stapana absoluta a intregii lui existente, cata vreme nimic nu exista decat datorita ei, prin ea, pentru ea, il priveste asa, ca o sclava? De ce? Ai zice ca ea ii asteapta gandurile si le intelege, ca ii intelege fiece miscare a sufletului; dar toate gandurile lui, toate miscarile sufletului sunt facute numai din ea.
Nu puteau sa-si spuna toate acestea si nu stiau ca se gandesc la acelasi lucru, dar amandoi erau uimiti, miscati si fericiti de aceasta imbinare de forta teribila si de slabiciune, de putere si de supunere..."

"Totul la Vera i se parea incantator. Dar lucrul cel mai important, ceea ce pana atunci nu putuses sa conceapa, era echilibrul ei si totodata nistovita noutate care era pentru el echilibrul acesta - "echilibrul ei ametitor" - cum si-l definea siesi; parea ca linistea si fericirea neincetata care iradiau din ea isi gaseau echilibrul in pasiune, in absenta de retinere si in ardoarea pe care i le cunostea; ca si cum ea intreaga, cu trupul ei indraznet si fidel si cu sufletul ei iubitor, ar fi contrabalansat lumea aceasta unde domneau rautatea, bolile si necazurile..."

" Ar fi vrut sa-i spuna ca, in ciuda acestui drumeag care serpuia in susul dealului, ocolul lumii se incheiase pentru ea, ca toata viata se crezuse fericita fara sa fie deloc, ca voia sa fie neincetat si nesfarsit alaturi de el, si ca mainile acestea, care o mangaiau, sa-i inchida candva ochii. Voia sa-i spuna ca stia ca si el doreste acelasi lucru. (...). Dar nu i-a spus nimi: cand era atat de aproape de el, ramanea fara glas"

Andrei Makine - La femme qui attendait

2008-01-06T05:59:00.000-08:00

O carte absolut minunata, pe care am citit-o pe nerasuflate, vrajita de frumusetea imaginilor construite de Andrei Makine, un scriitor rus ce traieste si scrie in Franta. Mai citisem de la el "Muzica unei vieti", insa ,,Femeia care astepta" este o lectura mult mai tulburatoare decat aceasta. O lectura sensibila si zguduitoare in acelasi timp. Un roman intr-adevar FRUMOS prin simplitatea lui.

Dupa obiceiu-mi deja consacrat, mi-am extras citatele care mi-au placut in mod deosebit. Au fost foarte multe. Merita citite ca o introspectie asupra sentimentelor si dramelor umane.

- “O femeie atât de clar hărăzită fericirii şi care alege, aproape cu nepăsare, singurătatea, fidelitatea faţă de un absent, refuzul de a iubi...’’

- "Am plecat repede, având impresia că am ratat, din laşitate, clipa în care destinul se întrupează într-un loc, într-un chip. Momentul în care destinul ne lasă să întrevedem întunecata sa ţesătură de cauze şi consecinţe"

- "O saptămână mai târziu a venit ispăşirea: un vânt din Nord Est a adus prima zăpadă(...) Aerul înţepător şi amar avea gustul unei noi speranţe, ale unei fericiri promise..."

- "Iată o femeie, îmi spuneam, despre care ştiu totul. Întreaga sa viaţă se află în faţa mea, concentrată în această siluetă îndepărtată care dă ocol lacului. O femeie care, de treizeci de ani, deci, dintotdeauna, îl aşteaptă pe bărbatul pe care-l iubeşte...’’

- ,,De fapt, toate femeile aşteaptă aşa, viaţa întreagă, am formulat eu cu stângăcie. Toate femeile, din toate ţările şi din toate timpurile. Aşteaptă un bărbat care trebuie să apară acolo, la capătul drumului, în această transparenţă a apusului. Un bărbat cu privirea hotărâtă şi gravă, venind de mai departe decât moartea, spre o femeie care aşteaptă necontenit. Iar cele care nu aşteaptă, sunt simple consumatoare de scrumbie sărată! (...) Agresivitatea unei asemenea concluzii mi-a făcut bine, pentru că, într-un fel, ajunsesem în satul acela din cauza unei femei care nu ştia să aştepte’’

- "Eram prea nerăbdători. Cortina de fier avea aerul ca va dura etern. Ruperea ţării noastre de restul lumii ţinea de evidenţa unei legi intangibile. Tinereţea noastră nu era decât o secundă, un fir de praf în faţa acestui regim milenar. Nu mai puteam sa aşteptăm"

-" Credeam ca voi descoperi, in acest colt pierdut al nordului rusesc, concentratul epocii sovietice, caricatura unui timp deopotriva mesianic si nemiscat. Dar timpul era pur si simplu absent din aceste sate care pareau ca traiesc intr-o epoca de dupa disparitia regimului, de dupa prabusirea imperiului. De fapt, ma plimbam printr-un fel de plasmuire istorica. Semnele Istoriei se stersesera. Ramaneau lamelele aurii ale frunzelor de salcie pe suprafata apei, primele ninsori care se porneau de obicei noaptea (...), ramanea aceasta femeie, cu lunga ei manta militara, care umbla pe malul lacului, se oprea la cutia de scrisori de la raspantie. Ramanea, de fapt, esentialul"

- "Aparuse o noua generatie, de tineri adevarati, insensibili la umbrele razboiului, grabiti sa isi insface bucata lor de fericire, neincrezatori in femeia aceea, pe jumatate vaduva, pe jumatate logodita, imbracata intr-o manta lunga de cavalerie. Pofta lor de viata o impinsese catre batranete ca suflul unui tren care il indeparteaza pe un calator intarziat”

- "Noi eram cei ce-i impuneam acea asteptare absurda, desigur foarte nobila, chiar eroica, dar de care s-ar fi scuturat de mult daca nu ar fi fost privirea noastra compatimitoare si admirativa. Privirea aceea o transformase intr-o coloana de sare, o frumoasa stela funerara la care te poti reculege oftand: . Facusem din banguiala amoroasa a unei fete de 16 ani un juramant irevocabil. Si, dintr-o femeie debordand de viata, o vaduva carbonizata pe rugul singuratatii”

- "La mijlocul lacului, malurile au disparut cu totul sub perdelele ploii. Nici o linie, nici un punct de reper dincolo de marginea barcii. Doar cenusiul aerului pigmentat de stropii de ploaie si valurile, linistite acum, care dadeau impresia ca vin de nicaieri. Pana si inaintarea noastra parea fara tinta. Eram pur si simplu acolo, unul langa altul, in taraitul adormitor al ploii, la ceasul unui apus rece ca solzii de peste. Iar cand intorceam capul, vedeam chipul unei femei care zambea vag – fericita, ai fi zis – un chip siroind de lacrimile acealea neintrerupte pe care cerul i le varsa pe obraji. Intelegeam acum ca asa isi traia ea viata de dupa viata. O calatorie domoala, fara un tel vizibil, dar marcata de un sens simplu si profund"

- "Toate paleau insa in fata simplitatii, aproape deloc constientizata, cu care Vera actiona. (...) Ceea ce pentru ceilalti parea un act de bunatate nu era pentru Vera decat o foarte veche obisnuinta”

- "Pe urma a recunoscut intr-o scrisoare ca exista niste lucruri extrem de simple si extrem de dureroase, precum varsta unei femei, atasamentul exclusiv fata de o persoana, insuportabila suferinta de a o pierde, fidelitatea , da...fidelitatea...Si, inca mai simplu si mai rau ca toate...dragostea...”

- "Mi-a aruncat o privire surprinzator de lucida, aproape dura:
- I-am raspuns deja.
- Si?....
- Si nimic. Pentru ca cel care trebuie sa vina va veni. Altfel, dragostea nu este decat un pahar cu apa dat peste cap, asa cum zicea frumoasa noastra Alexandra...”

Nicole Krauss - Istoria Iubirii

2008-01-06T05:56:00.000-08:00

,,Ca sa pictezi o frunza, trebuie sa sacrifici intregul peisaj. La inceput ar parea o limitare, dar dupa un timp iti dai seama ca, reprezentand un sfert de centimetru din ceva, ai posibilitatea de a percepe universul mai complet decat daca ai fi pretins sa reprezinti intregul cer.
Mama mea nu a ales un cap sau o frunza. Ea l-a ales pe tatal meu si, pentru a-l percepe mai bine, a sacrificat intreaga lume”

“De fiecare data cand ea a incercat sa plece, stiind bine ca asta era ceea ce trebuia sa faca, baiatul a oprit-o, implorand-o ca un nebun. Asa incat s-a intors de fiecare data, oricat de des sau oricat de departe a incercat sa plece. A aparut tacuta in spatele lui, si i-a acoperit ochii cu palmele, ruinand orice sansa ca altcineva sa mai poata veni dupa ea...”

“...atunci i-a marturisit adevarul. Cel putin a incercat sa-i spuna adevarul, dar ceea ce a iesit de pe buzele lui a fost doar o jumatate de adevar. Mai tarziu, mult mai tarziu, si-a dat seama ca ii este cu neputinta sa se elibereze de un mare regret : in cel mai important moment din viata lui, alesese cuvintele cele mai nepotrivite”

“Din cele 2000 de exemplare tiparite din ISTORIA IUBIRII, unele au fost cumparate si citite, multe au fost cumparate fara sa fie citite, altele au fost facute cadou, multe se decolorau in vitrinele librariilor, servind ca punct de aterizare pentru muste, altele purtau pe margini insemnari facute de cititor si o buna parte din ele fusesera trimise la compactorul de hartie, unde au fost prefacute intr-o pasta impreuna cu alte carti necitite si nedorite, cu frazele sfasiate si tocate de lama masinii. Cand privea pe fereastra, Litvinov isi imagina cele 2000 de exemplare din ISTORIA IUBIRII ca pe un stol de doua mii de porumbei calatori care-si falfaie aripile si se intorc la el, raportandu-i cate pasaje fusesera citite cu glas tare, cate trantiri dezgustate a copertei dupa lectura doar a unei singure pagini si cate exemplare nu fusesera nici macar deschise...”

“Stiam ca, dupa cum unii isi pierd un picior sau un brat, eu pierdusem elementul acela care-i face pe oameni indelebili. I-am cerut varului meu sa se aseze el pe scaun. Nu prea voia, dar pana la urma a cedat. L-am fotografiat si in timp ce urmaream hartia in tava de developat, a aparut fata lui. A ras. Am ras si eu. Eu facusem fotografia care era o dovada a existentei lui, dar si a existentei mele. Mi-a daruit-o. De cate ori o scoteam din portmoneu si o priveam, stiam ca ma uit la mine”.

“Si tu cum esti? Momentul de fata e cel mai fericit si cel mai trist din viata ta?
-Sigur ca da.
-De ce?
-Pentru ca nimic nu ma face mai fericit si nimic nu ma face mai trist decat faptura ta”

“Nu asa mi-l amintesc eu.(...) Mi-l imaginam pe tata intr-o locomotiva de culoarea carbunelui, tragand dupa el un sir de vagoane lustruite, pline de calatori. Intr-o zi, tata a ras si mi-a explicat cum stau lucrurile. Si atunci toate s-au aranjat la locul lor. A fost unul dintre momentele de neuitat prin care trece un copil cand descopera ca pana in clipa aceea intreaga lume il tradase”.

“Nici acum inca n-au fost descoperite toate sentimentele posibile. Exista inca unele aflate dincolo de capacitatea noastra de a intelege si de imaginatia noastra. Din cand in cand, se iveste un cantec cum nimeni nu a scris vreodata sau o pictura cum nimeni nu a pictat vreodata, sau altceva cu neputinta de prevazut, si un sentiment nou se naste in lume. Si atunci, pentru a milioana oara in istoria simtirii, inima se avanta si absoarbe impactul...”.

Friedrich Durenmatt - Pana de automobil

2008-01-06T05:55:00.003-08:00

Interesanta carte. Un reprezentant oarecare al unei firme de textile are o pana de automobil intr-un satuc uitat de lume.
Este gazduit de un avocat pensionar, care il invita la o cina cu prietenii sai, un procuror si un judecator, propunandu-i un interesant joc de societate pentru serile plicticoase. Musafirul isi va povesti viata, iar cei trei vor analiza daca ar trebui sa fie judecat pentru vreuna din faptele sale.
Cartea este interesanta ca introspectie asupra mecanismelor constiintei - un om care nu s-a gandit niciodata care e cel mai urat lucru facut in viata sau care e persoana fata de care ar trebui sa se simta vinovat capata o noua perspectiva asupra lucrurilor. Una care ii va zgudui lumea pentru totdeauna.

"Nimanui nu-i place sa analizeze mai profund si, mai la urma urmei, constiinta nimanui nu-i fara pata. Dar acuma, ca am ajuns in societatea unor prieteni atat de intelegatori precum sunteti voi, rusinea nu mai are nici un rost. E ciudat, dar simt ca ma intelegeti, si eu insumi incep sa ma inteleg mai bine, ca si cum m-as fi intalnit cu un om care nu e altcineva decat eu insumi si pe care-l cunosteam cam vag a fi reprezentantul unei firme de textile, care are un Studebaker si, undeva, o nevasta si copii..."

VIS, cu Dan Puric (One man show).

2008-01-06T05:55:00.001-08:00

Nu prea am cuvinte, tot ce pot spune este: ULUITOR.
Am vazut o sala arhiplina cu oameni care au aplaudat pana cand li s-au inrosit mainile, care au ras si au plans impreuna cu Puric, care au trait timp de o ora si jumatate o multitudine de emotii, unele aproape uitate in trecerea grabita si stresanta a zilelor noastre.

Recunosc...Puric este febletea mea, actorul meu de suflet, ba chiar as indrazni sa spun ,,dragostea mea platonica" (toti avem dreptul sa avem asa ceva), dar in fata unui asemenea spectacol entuziasmul vine din ceea ce vezi pe scena, slabiciunea ta pt. persoana respectiva cade pe locul doi.

E un spectacol care se joaca rar (btway, a fost in toata Europa si America cu el, acolo e supranumit ,,noul Charlie Chaplin") dar daca il mai prindeti vreodata, duceti-va. Nu veti regreta nici o clipa!

EGOISTUL

2008-01-06T05:54:00.001-08:00

cu: Radu Beligan, Marin Moraru, Medeea Marinescu, Carmen Stanescu

Piesa e foarte reusita, evident sarea si piperul sunt reprezentate de Beligan (si de Moraru in cateva scene). Replici spumoase dar si profunde, o filozofie de viata aparte a unui om de care toata lumea profita dar caruia i se reproseaza in repetate randuri egoismul.

O replica ce mi-a ramas in minte, a ginerelui incornorat al "Egoistului", cand afla ca sotia are un amant: "Ce e cu fericirea asta? E o notiune pentru coafeze! Ea avea respectul meu, avea numele meu, purta bijuteriile familiei mele...ce ii trebuia mai mult?"

De la Damian Crasmaru (prietenul profitor din copilarie): "Cand eram mici, te priveam asa, ca...pe mamica mea"

O replica a Egoistului insusi: "Cand suntem tineri, nu ne dam seama ca timpul trece si se termina balul, ca vine nota de plata...cam scumpa, domnule, pentru ce-am mancat..."

Alexis sau tratat despre lupta zadarnica - Marguerite Yourcenar

2008-01-06T05:53:00.002-08:00

Una dintre cele mai sensibile carti pe care le-am citit si una din favoritele mele. Va recomand sa o cititi fara pareri preconcepute, desi va veti da seama in final ca are si un substrat mai...special. M-a facut sa inteleg mai bine lupta interioara a unor categorii de oameni de langa noi, pe care de cele mai multe ori nu vrem sau nu avem rabdare sa le dam o sansa, nu sa ii aprobam ci macar sa le intelegem drama.
E o carte despre iubirea inteleasa altfel, despre tristetea cautarii zadarnice, despre nepotrivirea eroului intr-o lume formata din tipare deja trasate in care el nu-si gaseste locul.

Un citat care mi-a placut:

"Credeam ca pot sa-mi oranduiesc metodic dorintele si eforturile, ca pe niste obiecte intr-un sertar. Cand ai 20 de ani, renuntarile iti dau un fel de exaltare amara...Vedeam cateodata perechi de indragostiti asezati in pragul portilor, stand de vorba sau sarutandu-se. Ii invidiam pentru multumirea lor potolita, pe care eu nu mi-o doream. E usor sa ne simtim superiori atunci cand suferim mai mult, iar vederea unor oameni fericiti ne scarbeste de fericire(...) "

Nina Berberova - Trestia revoltata

2008-01-06T05:53:00.001-08:00

O carte frumoasa in simplitatea ei, scrisa in stilul Ninei Berberova, fara artificii stilistice si intrigi elaborate, punand accent pe emotiile umane sincere, pe dragoste, tristete, razvratire.
Seamana putin cu "Acompaniatoarea", a aceleiasi Nina Berberova. Nu e extraordinara, dar mie mi-a placut

"Ajung cu o clipa inainte de plecarea trenului si hamalul ma urca in graba in tren. Venetia are o mare calitate: dispare intr-o clipa, nu alearga in urma trenului, aruncand ocheade in stanga si in dreapta, cum fac alte orase. Se sterge repede, ca si cum n-ar exista si ca si cum n-ar fi existat niciodata"

Dai Sijie - Balzac si micuta croitoreasa chineza

2008-01-06T05:52:00.000-08:00

O poveste inedita, se petrece in timpul Revolutiei Culturale din perioada lui Mao Tzedun, cand tinerii provenind din familii de intelectuali erau trimisi la tara pentru a fi ,,reeducati" de tarani in spiritul comunist si "adevarat". Doi dintre acestia, trimisi pe Muntele Fenixului Ceresc, reusesc sa-si creeze un mic univers al lor, dincolo de corvezile zilnice si de mizeria locurilor, descoperind un geamantan cu carti interzise in acea perioada, ale lui Balzac, Hugo, Voltaire... Cand unul dintre ei se indragosteste de o micuta croitoreasa chineza si ii fac si ei cunostiinta cu lumea cartilor, vietile lor se vor schimba...in mod suprinzator. Mi-a placut foarte mult, e o lectura f.placuta

Rainer Maria Rilke - Povestiri despre Bunul Dumnezeu

2008-01-06T05:51:00.002-08:00

Mi-a fost recomandata de fosta mea diriginta, o doamna cu o cultura extrem de vasta si cu gusturi alese, dar trebuie sa recunosc ca n-am gustat prea mult aceasta carte. Majoritatea "povestirilor" folosesc o simbolistica nepotrivita in umila-mi parere si sunt mai degraba adecvate pentru incantarea copiilor. Cel putin primele povestiri. Mi-au placut insa in mod deosebit ultimele doua - "Cersetorul si domnisoara cea mandra" si "O poveste spusa intunericului". Sunt mai adanci si au o profunzime aparte. Per total, cartea merita macar rasfoita.

Burghezul Gentilom

2008-01-06T05:51:00.001-08:00

cu: Victor Rebengiuc, Claudiu Bleont, Maia Morgenstern, Medeea Marinescu.

Uff...tare greu de caracterizat piesa asta. E un fel de...nici un fel...Nu pot s-o caracterizez ca un tot unitar, ci pe bucati pro si contra.
PRO: muzica e extraordinara, ca si momentele de balet. Superbe!
E o desfasurare impresionanta de forte pe latura asta - balerini, solisti de la opera, momente extraordinar de frumoase. Doar ca sunt putine. Tot pro: decorurile, in care s-au bagat multi bani, foarte spectaculoase. Super-pro: Claudiu Bleont - aproape ca merita sa vedeti piesa pentru el, e absolut hilar in rolul unui instructor de arte martiale usor dus cu pluta. O Maria Buza excelenta intr-un rol de camerista aiurita, Medeea Marinescu foarte-foarte reusita in rolul fiicei Lucille(botezata aici Lucica). Actorii in general: nota 10.
Si...s-a cam terminat cu pro-ul.

CONTRA...aici incepe un fluviu de argumente: toata lumea tipa, e o isterie generala pe scena, replicile se spun numai racnite; Maia Morgenstern are un rol absolut penibil pe care-l joaca atat de bine pe cat ii permite partitura, dar e agasanta pe alocuri...sau mai bine spus personajul e obositor.

Subiectul nu are cap, coada sau mijloc, nu am citit opera originala a lui Moliere dar asta a fost primul gand la intoarcerea acasa de la teatru, sa pun mana pe carte sa inteleg ce am vazut acolo. De ce spun asta? Pentru ca burghezul lui Rebengiuc are haine de la "Yoshi Yamamoto"(apropo la Irinel Columbeanu), vorbeste de "Fotbalistii mei..."(apropo la Becali), apare pe scena pedaland pe o bicicleta de fitness imbracat in Nike, are antrenor personal si consilier de imagine care ii arata cum sa se comporte in talkshow-urile la care e invitat. Ah...si are si doua gorile de bodyguarzi care vorbesc tot timpul la mobile. Saracul Moliere, de-ar fi vazut ce s-a ales de opera lui... :-). Ah...iar finalul e ceva intre hilar si sinistru.
Stiu ca in piesa asta s-a incercat realizarea a ceva grandios si modern in acelasi timp si recunosc...sunt o fire mai conservatoare in materie de arta si poate n-am "gustat" eu, dar satira mi s-a parut putin prea dusa la extrem si frizand prea tare ridicolul. Vrem sa ridiculizam o societate si metehnele ei, dar parca in acelasi timp, facand asta, acordam prea multa importanta unor mici mizerii si unor persoane care nu isi merita faima.

Regina Mama

2008-01-06T05:50:00.002-08:00

"Regina mama", cu marea doamna Olga Tudorache si cu Marius Bodochi. O tragicomedie care incepe cu zambet si se termina cu lacrimi (un final pe care nu il credeam, nu il asteptam si care mi s-a parut usor sinistru, dar si dramatic. Oricum excelent jucat). E o piesa pe care trebuie sa o vezi totusi intr-o anumita stare, te tulbura spre final. Si ce m-a impresionat cel mai tare a fost atitudinea actorilor...ropotele de aplauze nu puteau smulge lacrimile din ochii lor. Pot spune ca acolo au iesit la rampa "Regina Mama" si fiul ei, nicidecum Olga Tudorache si Marius Bodochi. Remarcabil...

IDOLUL SI ION ANAPODA

2008-01-06T05:50:00.001-08:00

IDOLUL SI ION ANAPODA mi-a servit "o doza" cu varf de catharsis :) si m-a facut sa imi doresc sa cumpar bilete pentru toti prietenii in chip de cadou de Craciun. Merita vazuta, merita simtita, merita traita in ritm cu Dan Puric, acest actor exceptional care mi-a oferit momente uluitoare cu toate piesele lui.

Fara indoiala este actorul meu de suflet, un om pe care il admir din toata inima si care, dupa umila-mi parere, merita cu prisosinta titlul de cel mai complex actor al generatiei sale. Piesa este de o sensibilitate deosebita, o poveste simpla, fara brizbrizuri regizorale, fara decoruri monumentale, fara costume de mii de euro, fara scenarii revolutionare. O poveste de iubire si de viata, a unui om "anapoda", un personaj in care m-a cutremurat cat de mult m-am recunoscut in unele momente.

Ion este "anapoda" pentru cei din jur pentru ca pune suflet intr-o lume de indiferenti infatuati, pentru ca este generos intr-o lume de egoisti, pentru ca isi daruieste putin din inima lui, chiar daca i se intoarce spatele. Este un personaj total anapoda fata de societatea in care traieste si care consta trist ca oamenii te respecta atunci cand ii faci sa se teama de tine, in timp ce atunci cand le oferi prietenia ta nu fac altceva decat sa te calce in picioare. Piesa nu este patetica, nu este trista, nu este amara. Este o piesa vie...realista, despre oameni care iubesc, care traiesc intr-un fel anume, neinteles de cei din jur, oameni care nu isi gasesc locul, oameni care se complac, oameni care
se revolta...oameni, oameni, oameni. Este o piesa despre oameni si lume. O piesa cu happy-end.

Va recomand sa mergeti sa vedeti "Idolul si Ion Anapoda". Sa il vedeti pe Puric dandu-i viata unui alt fel de Don Quijote, mai umil, mai modest, dar la fel de profund si de plin de viata. Mergeti cu sufletul plin de speranta si nu va rusinati daca simtiti cum la finalul reprezentatiei, o lacrima se incapataneaza sa va alunece pe obraz... Pentru ca asta inseamna cu adevarat catharsis...

Cum iubeste cealalta jumatate

2008-01-06T05:48:00.000-08:00

"Cum iubeste cealalta jumatate" - la Teatrul Mic, varianta actualizata a faimosului "Plural englezesc" e o piesa bine inchegata, cu o regie total originala fata de tot ce am vazut (practic actiunea are doua planuri care impart acelasi spatiu, unele actiuni se petrec simultan, desi implica aceiasi actori...anyway, trebuie sa vedeti cu ochii vostri). Mi-a placut mult piesa, are atat o latura amuzanta cat si una dramatica, iar imbinarea e foarte reusita.

Almudena Solana - The Curriculum Vitae of Aurora Ortiz

2008-01-06T05:23:00.000-08:00

Aceasta carte are pentru mine o istorie aparte, o istorie ce parca se adauga la povestea personajului principal, Aurora Ortiz. A fost un ,,coup de foudre" intre mine si numele atat de atipic pentru o carte - ,,The Curriculum Vitae of Aurora Ortiz" - petrecut pe Aeroportul Otopeni, in asteptarea avionului meu. Perspectiva celor 17 ore de zbor m-a facut sa caut tovarasia acestei lecturi, care s-a dovedit ulterior a fi o adevarata revelatie, confirmand faptul ca marile descoperiri
pot fi facute de multe ori din pura intamplare.

Aurora Ortiz este un personaj atipic pentru o carte. Nu are nimic ,,glamorous", nu are aventura in sange, nu traieste povesti de dragoste ca-n filme, nu cauta lucruri extraordinare. Dimpotriva, este persoana cu cea mai banala existenta pe care cineva si-o poate inchipui. Insa, in monotonia propriei existente, Aurora reuseste sa isi contureze un drum, sa gaseasca mici bucurii, sa-si poarte atat darurile cat si nefericirile cu o teribila seninatate. O seninatate a omului care stie ca viata e facuta din maruntisuri, din lucruri pe care majoritatea nici macar nu se obosesc sa le bage in seama.

Almudena Solana – The Curriculum Vitae of Aurora Ortiz

“That day, Aurora heard straight from her mother’s own sweet-sounding voice that, in this life, what glitters is more important than gold; that brilliance is worth more than money. After that, Aurora didn’t feel belittled by Aurea”

“That was another theory she had inherited from her grandmother: when you are down in dumps, you should blow away some foam while looking up at the ceiling; and on top of that(according to Ignacia), you should keep your head up while you watch to see where the foam falls, as if deep down you wished that, as it descended, a bit of soap would get in your eyes and the itching would give you a better excuse to cry...“

“If words were forks, they wouldn’t be able to punch a hole in the moon in this evening sky, it could never be deflated, because it was hard as a porcelain plate. Nonetheless, Aurora and Roberto – in complete accord even without seeing each other – allowed it to shatter, as if a piece of china had been dropped from a great height to the ground. The moon, filled with memories, was smashed to pieces like a damaged plate, and the tiny sparkling lights in the sky were no other than the end and the beginning of everything. Life in movement”

“My mother succeeded many times through her sheer persistence; I inherited her tenacity, but not her results. She even managed to get me to keep from saying everything that went through my mind, got me to restrain my words, but in these past weeks I haven’t even managed to make the cut and be called to an interview. Not even if I had sent you 80 letters. My mother restrained my words, but nobody could restrain my thoughts (...)
But what did I let myself chop my life into little bits, so that you could read them like the ruthlessly honest chapters of a bewildered woman’s story? ”

“She wasn’t bothered; as the rain filtered down through the eucalyptus, it seemed to her like a nutritious sap, or like one of nature’s practical jokes, as if someone were clapping his hands under a gigantic tap above her head. Someday she would figure out the reason for all this applause...”

“Her tears were gone, but the traces of her weeping remained. She left, and all the women’s eyes followed her. They didn’t ask her anything, but they gave her something like a hug, without straying from their posts. More and more of the prostitutes appeared as she made her way along the curving paths: motionless, stable, nearby. And full of curves, themselves. Aurora would never again meet finer examples of respect and anonymous companionship than those offered by the whores in Casa del Campo “

“Aurora had always been a dynamic woman, a fine specimen, a very cheery specimen; afflicted with bad luck, but disinclined to let it get her down; an acrobat tumbling through life, a tightrope walker laughing at danger, a natural-born athlete – if only she could get paid for exercising with milk cartons and pimiento jars – one of those fighters who might lose a match but who never are defeated; a bundle of doubt wearing slippers indoors and boots on the street; a genuine traveler, though Madrid was the farthest she had ever gone; an enthusiastic, persistent woman who loved good conversation... She hadn’t dictated any of this to Fany, because she didn’t even know it about herself...”

“Music is the closest thing there is to thought. Why are people so afraid of thinking? Why don’t they ever leave enough time to reflect? There’s nothing wrong with tranquility; nor emptiness, vertigo or even unhappiness. I think that these things are the first steps that preceed the birth of a new thought. This is why I like to read, as you know, that’s the path that I’ve found easiest to follow”

“She always loved thoughts and thinking, with or without chalk”

“I wish I could drink but not forget
I wish I could be happy and start it all again

I wish I were the sea, but all I have is foam
I wish I could go on, but all I have is foam
I can’t make it without you, won’t you give me a hand
All I have is doubt

I wish I were the sea, but all I have is foam”

“How’s things....She heard it in the distance, though she was also looking him in the face. No, things weren’t OK. After spending an hour exposed to the iciness and hopelessness of his colleague in the office next door, Guillermo’s sad eyes, gazing at her, made her feel something she never had wished...”

“I’m not sure...Sometimes I’m happy even though I’m sad, and sometimes I’m sad even though I’m laughing out loud and telling jokes with a beer in my hand. Happiness depends on the effort put into being happy rather than something else”

“The umbrella was barely enough to jeep their first kiss from being drowned in rain. That was why Aurora worshipped the water that falls from the sky. That was why she never used umbrellas again”

“ If it weren’t for the condensation on the window pane, which of course can trick your eyes sometimes, you would have sworn that an aurora borealis had suddenly left a trail reflected in the river...
And it flew away, towards the north, at full speed”

La Traviata

2007-04-04T05:22:00.000-07:00

LA TRAVIATA - Opera Romana

Eu una am savurat din plin opera, ,,Traviata" e favorita mea si va ramane mereu aproape de sufletul meu; ce-i drept e foarte trista, insa uneori lucrurile triste au o frumusete aparte, o frumusete sfasietoare. Punerea in scena mi s-a parut putin slabutza in ultimul act, adica reactiile lui Alfredo si Germont au fost cam...inexistente, amandoi mi-au lasat impresia de intzepeneala in ultima scena, dar per total a fost f.f.f frumos.

Foarte talentat interpretul lui Germont, tatal lui Alfredo. Si Violetta mi-a placut, cat despre Alfredo (un latino-american, by the way ) parca a fost nitzel sters, dar mi-a placut si el per total. Pentru mine a fost emotionant sa vad pusa in scena o opera pe care aproape c-o stiu pe dinafara de cate ori am ascultat-o...mi-ar placea sa vad varianta lui Zeffirelli, cu Angela Gheorghiu in rolul Violettei. Macar pe dvd (ca presupun ca va aparea candva ) daca nu altfel.

Un lucru emotionant la opera asta e si ,,povestea ei", faptul ca Verdi a scris-o pt cea de-a doua ,,sotie" a lui (desi n-au fost oficial casatoriti), o soprana care era privita in societatea acelor vremuri ca o femeie usuratica si era barfita si dispretuita de cei din jur. Verdi, care o iubea (si ea il iubea pe el, dovada ca au fost impreuna pana la moartea lui), a vrut sa inchida gura lumii dedicandu-i aceasta opera, cu libretul dupa ,,Dama cu camelii" a lui Al.Dumas fiul. O opera despre o curtezana, o femeie usuratica, care poate totusi sa iubeasca si sa aiba sentimente pure atunci cand gaseste adevarata dragoste.

Ma emotioneaza mult si aria lui Germont (mai precis cea in care isi roaga fiul sa se intoarca acasa si sa o paraseasca pe Violetta), pentru ca acea arie este de fapt cantecul de leagan pe care Verdi il canta celor doi copii ai sai care au murit intr-o epidemie de holera(impreuna cu prima lui sotie). La moartea lor, Verdi a compus NABUCCO (corul sclavilor, care-ti face pielea de gaina pur si simplu...este expresia durerii lui Verdi in acele clipe) iar ulterior, peste ani, a folosit in aceasta arie a lui Germont cantecul de leagan cu care isi adormea copilasii candva. Nu pot sa o ascult fara sa imi dea fiori cand ma gandesc... Bunicul meu, Dumnezeu sa-l odihneasca, avea o slabiciune pentru aria lui Germont si de la el am auzit prima oara povestea ei...

Elizaveta Bam - Teatrul Bulandra

2007-04-01T05:18:00.000-07:00

ELIZAVETA BAM - Teatrul Bulandra

In 23 de ani de viata si...aproximativ 15 ani de cand am inceput sa merg la teatru nu mi s-a intamplat NICIODATA sa plec inainte de finalul unei piese. Am vazut piese bune, piese mai putin bune dar si piese cumplite, care m-au facut sa ma uit cu disperare la ceas in asteptarea cortinei finale. Cu toate acestea, intotdeauna am zis ,,Hai sa vad cum se termina, poate se indreapta pana la sfarsit...". Si am stat pana la final, mai cu chiu-cu-vai, dar am stat. Pana asta-seara.

Totusi, o piesa a reusit sa trezeasca in mine ceea ce zeci de ,,predecesoare" ale ei nu au reusit. Sentimentul ca, daca nu plec in CLIPA AIA din sala, incep sa arunc in actori cu ce am prin geanta. Pachete de servetele, bucati de hartie mototolite...orice! Da...o piesa a reusit sa ma aduca in halul asta de plictiseala amestecata cu disperare. Numele piesei? ELISAVETA BAM, la Teatrul Bulandra.
Piesa, intre noi fie vorba, nominalizata la premiile UNITER la 4 categorii, printre care ,,cea mai buna piesa" . No comment...

Incerc sa va explic disperarea mea (si nu numai a mea, avand in vedere adevaratul exod care s-a produs la pauza...garderobierele nu mai pridideau sa dea hainele oamenilor pe picior de plecare ) - piesa este, in prezentarea de pe site, o ,,piesa bufa, cu elemente de music-hall". Ei bine nu, eu nu sunt de acord. O piesa bufa este o piesa care te face SA RAZI, care are o logica (mai mult sau mai putin evidenta, dar ARE), nu te agreseaza nici vizual si nici auditiv. Nu te face sa-ti smulgi parul din cap de enervare cand vezi ca ceea ce se intampla pe scena in minutul 1 nu are nici o legatura cu ce se intampla in minutul 2. ELIZAVETA BAM insa...le face pe toate cele de mai sus.

Pe scena apar pe rand tot felul de personaje ciudate (printre care o doamna la vreo 40 de ani, imbracata in trening rosu, cu 3 medalii de aur pironite pe piept, cu coditze perpendiculare pe crestetul capului si care vasleste intr-o canoe, in timp ce canta ,,Mancati supa? Mancati faina? Mancati ciorba"...). Piesa nu are absolut NICI O logica, credeti-ma, am incercat in cele 40 de minute de chin, pana la pauza, sa surprind un fir epic, sa inteleg CEVA, ORICE din ceea ce se intampla pe scena. Nu am reusit...pentru ca nu aveam CE sa inteleg si sa surprind.

Exemplu de schimb de replici: ''Intr-o casa infinita, am vazut un mosneag tanar la geam". Replica celuilalt personaj: ,,Doar stii ca, daca un pui are dinti...inseamna ca nu e pui". I rest my case.

La pauza toata lumea a plecat care-incotro, fiecare grabit sa insface haine, genti si obiecte personale, ca sa ajunga mai rpd la masina.
Singurul feedback pozitiv i-a apartinut unui baietel de 5 ani care statea exact in spatele meu si care, cand s-a lasat cortina de pauza, i-a spus fericit mamei lui: "MAMA CE MISTO E PIESA ASTA!"

Tracy Chevalier - Fata cu cercel de perla

2007-02-06T05:57:00.000-08:00

Cu siguranta luna februarie a fost luna revelatiilor mele literare. Intai Andrei Makine, cu a sa ,,Femeie care astepta", apoi Nina Berberova cu superba ,,Carte a fericirii", iar acum Tracy Chevalier cu acest superb roman, care m-a atras in primul rand prin ineditul sau. Un roman care prezinta geneza imaginara a celui mai faimos tablou al pictorului olandez din sec. XVII Johannes Vermeer.

Cartea este fermecatoare atat prin povestea ei simpla si plina de inocenta, cat mai ales prin evocarea atmosferei Delftului de sec. XVII, un orasel impartit intre comunitatea catolica si cea protestanta(aceasta din urma considerabil mai numeroasa). Griet - "fata cu cercel de perla" este o fiica de faiantar, ce traieste alaturi de parintii si cei doi frati ai sai. Cand tatal sau are un accident de
munca si ramane orb, familia trebuie sa-si reconsidere modurile de castigare a existentei, iar Griet
ajunge slujnica in casa pictorului Johannes Vermeer.

Cartea nu este o poveste de dragoste, nu are nimic explicit si clasic dintr-o poveste de dragoste, e mai degraba o carte a sentimentelor spuse pe jumatate, a franturilor de cuvant, a tristetilor nerostite, a aluziilor abia conturate. E o carte a sperantelor, a iluziilor desarte, a dezamagiriilor si a resemnarii. Dar ceea ce creeaza Tracy Chevalier este uluitor.

Cu ajutorul Lui Dumnezeu, peste cateva luni voi fi in Leiden, Olanda. Coincidenta sau nu, exact langa Delft :), oraselul lui Vermeer. Atunci, o sa-mi ofer o zi de explorare a locului pe care Chevalier il evoca atat de viu in cartea sa. Vreau sa respir acea atmosfera de mic burg olandez si sa ma regasesc pentru o clipa in universul artistic al celui mai mare pictor olandez.

Cateva citate care mi-au placut:

"Asezam intotdeauna legumele in cerc, fiecare cu sectiunea lui, asemenea unei felii de placinta (...) Barbatul a batut cu degetul in masa.
- Le-ai asezat in ordinea in care le pui in supa? a sugerat el studiind cercul.
- Nu, domnule. Sovaiam. Nu puteam spune de ce aranjasem in acest fel legumele. Le pusesem in cerc fiindca simtisem ca asa trebuie sa fie puse, dar eram prea speriata ca sa-i spun una ca asta unui gentilom.
- Vad ca le-ai separat pe cele albe (...). Si portocaliul si purpuriul, nici ele nu stau impreuna. De ce? A luat o zdreanta de varza si o farama de morcov si le-a agitat in palma ca pe niste zaruri. (...)
- Culorile se infrunta cand stau una langa alta, domnule...
Si-a arcuit sprancenele ca si cum nu se astepta la un asemenea raspuns "

"Am lasat cu parere de rau bocceluta sa cada in gaura intunecoasa, gandindu-ma la pietrele pe care Agnes, Frans si eu le aruncasem in canal, ca sa-i loveasca pe ''monstri". Lucrurile mele au bufnit, izbind podeaua din lut. M-am simtit ca un mar care-si pierde fructele..."

"M-am uitat inca o data la tablou, dar studiindu-l asa de intens, am simtit cum ceva imi scapa. Era ca si cum priveam o stea pe cerul noptii - daca ma uitam la ea direct, aproape ca n-o vedeam, dar daca o priveam cu coada ochiului devenea mai stralucitoare..."

"Tanneke s-a indreptat de sale, tinand o boneta in mana. Mi-a spus:
- Stapanul m-a pictat candva. M-a pictat turnand lapte. Toti au spus ca e pictura lui cea mai buna.
- Mi-ar placea s-o vad, am raspuns eu. Mai e aici?
- Nu, a cumparat-o Van Rujiven.
M-am gandit cateva clipe
- Deci, unul din cei mai bogati oameni din Delft te priveste incantat in fiecare zi.
Tanneke a ranjit, fata ei ciupita de varsat s-a latit si mai mult. Cuvintele potrivite i-au schimbat intr-o clipita dispozitia. Depindea asadar de mine sa gasesc cuvintele"

" El vedea lucrurile intr-un fel aparte, cum nu le vedeau altii, incat orasul in care traiam de cand ma nascusem parea o alta localitate, iar o femeie devenea frumoasa prin lumina de pe fata ei"

" Nu-ti fie teama, tata, i-am soptit in timp ce mama il prezenta pe Pieter unui vecin, n-ai sa ma pierzi.
- Te-am si pierdut, Griet. Te-am pierdut din momentul in care ai devenit slujnica.
M-am bucurat ca nu poate vedea lacrimile care-mi tasneau din ochi"

"Sovaisem fiindca nu voiam sa mint, dar nici nu voiam ca el sa stie. Aveam parul lung si salbatic, imposibil de imblanzit. Cand era descoperit, parea sa apartina altei Griet - o Griet care sta pe o alee singura cu un barbat si barbatul nu e atat de calm, si pasnic, si de curat ca Pieter. O Griet ce seamana cu femeile care cutezau sa-si descopere capul. De-aia imi tineam parul complet ascuns - sa nu se vada nici o urma din acea Griet"

"Mi-am incetinit pasul. Ani de carat apa, de stors fufele, de golit oalele de noapte, fara nici o sansa de frumos, sau culoare, sau lumina in viata mea, s-au desfasurat in fata ochilor mei ca o priveliste unde, in departare, se zareste marea la care insa nu poti ajunge niciodata. Daca nu as mai putea sa lucrez cu vopselele, daca n-as mai fi putut sa stau langa el, nu stiu cum as fi putut continua sa mai lucrez in casa aceea..."

" - Griet, a spus el cu blandete.
Asta a fost tot ce a avut de spus. Mi s-au umplut ochii de lacrimi, dar nu le-am sters. Acum stiam.
- Da, sa nu te misti.
- Se pregatea sa ma picteze"

" Sa ai grija sa ramai asa cum esi.
Mi-am inaltat barbia.
-Sa raman slujnica, domnule?
-N-am vrut sa spun asta. El inchide in lumea lui femeile pe care le picteaza. Iar acolo poti sa te pierzi..."

"Am stiut ce inainte ca el sa afle. Cand am vazut ce-i lipsea - punctul stralucitor folosit de el in alte picturi, punctul acela care atrage privirea - m-am infiorat. Va fi sfarsitul, m-am gandit eu.
Si am avut dreptate"

"Mi-am ridicat ochii si i-am intalnit privirile. I-am retinut privirea cenusie ca marea mai mult timp. Stiam ca era pentru ultima oara. Nu m-am mai uitat la nimeni... In ochii lui am crezut ca vad parerea de rau"

"Erau cinci guldeni in plus, pentru care nu aveam nici o explicatie. Am separat cei cinci guldeni de monedele celelalte si i-am tinut strans in pumn. O sa-i ascund undeva unde Pieter si fiii mei nu vor cauta, un loc neasteptat despre care stiam doar eu.
Si nu am sa-i cheltuiesc niciodata.
Pieter o sa fie incantat cu restul monedelor, datoria era acum achitata. Insemna ca nu platise nimic pentru mine. O slujnica pe gratis"

American Bullshit

2006-11-06T06:38:00.000-08:00

Aseara am fost sa vad WORLD TRADE CENTER la Movieplex. MARE GRESEALA! Mare! Daca aveti aproape 3 ore de pierdut, vreo suta de mii de lei de aruncat sau chef sa va oripilati pentru o luna de acum incolo...ei bine atunci WTC is the movie for you. Daca nu...va rog eu,luati-va bilet la ,,Lacrimi de iubire" sau la orice altceva.

Recunosc...m-am dus la film cu asteptari mari. Ma asteptam sa fie un film dur, neromantat si pe alocuri disturbing, insa ceea ce am gasit a fost un film jalnic facut, cu actori prost alesi(printre care un Nicholase Cage sters si neconvingator, caruia ,,norocul" este ca i se vad doar ochii de sub daramaturi, aproape 3/4 din film) si o intriga excesiv de ingusta in raport cu adevaratul fir al evenimentelor. Ca sa nu mai vorbesc de nelipsitul polonic de American bullshit si batutul tobei in legatura cu ,,our great nation" care trebuie sa se razbune.

Nu ma intelegeti gresit...am fost impresionata de drama petrecuta la WTC acum cinci ani, dincolo de orice conspiratii sau chestiuni neclare legate de acele evenimente. Indiferent de cine a fost in spatele atentatelor,
realitatea este ca 3000 de oameni au murit in acea zi, oameni care aveau prea putin de-a face cu acele conspiratii si interese. Ei au fost asa-numitele victime colaterale, iar familiile lor se intreaba poate si astazi de ce si cum s-a intamplat ceea ce s-a intamplat.

Am fost la GROUND ZERO anul acesta si m-a impresionat mult tacerea sfasietoare a locului, in ciuda animatiei strazilor Newyorkeze, in ciuda sutelor de oameni din jur, in ciuda atmosferei de ,,normal day", in acel loc parea ca timpul s-a oprit in ziua de 11 septembrie 2001. E o senzatie care m-a rascolit la momentul respectiv si pe care nu am uitat-o. Sa te uiti la acel loc imens, gol si sa te gandesti ca in acel loc au murit in conditii groaznice 3000 de oameni e ceva emotionant chiar si pentru cea mai cinica persoana.

Tocmai fiindca tragedia 9/11 m-a impresionat, ma asteptam ca acest film sa surprinda drama newyorkezilor, pe fetele carora se poate citi si acum, dupa 5 ani, trauma suferita in acea dimineata de septembrie. Vorbeste cu orice newyorkez si vei citi in vocea lui o frica nedisimulata ca 9/11 se va repeta, ca oricand, oriunde, se poate intampla o noua tragedie. Ca aceasta psihoza a fost bine gestionata si utilizata de administratia Bush...asta e o alta poveste. Insa realitatea e ca New Yorkul este un oras haituit, un oras care inca sangereaza in profunzime si care nu va fi niciodata la fel ca inainte de 11 septembrie. E un adevar de netagaduit.

Din pacate insa, filmul lui Oliver Stone, desi anuntat cu surle si trambite, nu reuseste sa prezinte drama si sa o puna in lumina pe care o merita acei oameni sacrificati in numele ,,visului american" si al
taramului ,,of the free and of the brave". Dimpotriva...dupa primul sfert de ora al filmului, singura parte reusita de altfel, am aterizat intr-o plictiseala densa din care doar scenele oripilante mai reuseau sa trezeasca sala suficient cat sa se mai auda cate o remarca acida. Intentiile lui Stone au fost laudabile - sa scoata in evidenta drama a doi politisti care intervin in valtoarea evenimentelor la 11 septembrie. Cu toate astea, bunele intentii se risipesc pe parcurs, pe masura ce drama se focalizeaza tot mai tare pe cei doi politisti si pe familiile lor, in conditiile in care drama orasului si a celorlalte mii de oameni este tratata ca si cum nu ar fi existat.

Citisem undeva pe internet o recenzie a filmului in care criticul respectiv afirma ca filmul lui Stone este atat de prost incat face o poveste adevarata sa para fictiune. Este foarte adevarat! Exact acest sentiment l-am incercat eu dupa prima jumatate a filmului, cand discutiile dintre cei doi, prinsi sub daramaturi, devenisera atat de teatralo-artistice incat aveam impresia ca urmaresc un film de actiune oarecare. De altfel, daca scoti inceputul si sfarsitul filmului, 3/4 din film se poate petrece ORIUNDE - dupa un cutremur, intr-o mina, in cazul oricarui tip de catastrofa. Ori, dupa umila-mi parere, acest film se numeste WORLD TRADE CENTER, nu ,,Doi politisti ingropati sub daramaturi".

Din nefericire, chiar si cazul celor doi politisti este prost ales. Indubitabil ca cei doi au avut un curaj extraordinar sa se avante in acea cladire pentru a salva oameni, problema este insa caracterul abrupt al inceputului filmului. Politistii intra in cladire, iar la cateva secunde aceasta se prabuseste, inainte de a putea salva pe cineva. Practic, filmul nu scoate in evidenta drama oamenilor prinsi in acele cladiri in flacari, oameni pe care disperarea ii indeamna la gesturi necugetate, oameni care nu mai au nici o sansa...Nu...filmul prezinta povestea a doi politisti care se nimeresc ,,in locul nepotrivit, la momentul nepotrivit". Altfel spus, doi oameni care se duc sa salveze alti oameni, dar in cele din urma au nevoie ei insisi sa fie salvati. Fara indoiala, soarta lor a fost emotionanta, insa ma indoiesc ca nu erau alte povesti de spus, care sa merite mai mult sa faca parte din acest film.

Ceea ce m-a iritat cel ma tare si ceea ce reprezinta fara indoiala glazura de pe coliva in cazul acestui film...o reprezinta personajul DAVE KERNES. Un om care a existat de altfel si care i-a salvat pe cei doi politisti. Problema este ca personajul Dave Kernes seamana cu un robot, asa cum ma indoiesc ca arata omul adevarat Dave Kernes. Ilustrat ca un maniac religios, nu ca un om cu credinta in Dumnezeu, ci ca un fanatic care vorbeste in citate (cand vede daramaturile celor doua turnuri, replica sa din film este : ,,It's like God has created a shield of smoke to protect us from what we are not ready to see...").
Toate replicile sunt spuse teatral, toate personajele isi joaca un rol si se vede asta deranjant de mult, in primul rand pentru ca replicile in sine sunt multe dintre ele stupide.

Revenind la personajul Dave Kernes, care se aude ca ar fi fost negru in realitate, dar aici este prezentat ca fiind ALB...(in cazul in care e adevarat, o palma maaare pe obrazul lui Oliver Stone), micul Robocop Kernes emite numai judecati pline de bullshit american de prima mana, fiind de fapt instrumentul prin care regizorul nu se poate abtine sa nu pupe putin intr-o zona indescriptibila ,,visul american" si ,,the pursue of Liberty" care i-au determinat pe Bush&co. sa macelareasca Irakul in numele unei cauze inexistente.

Marele pacat al acestui film, dincolo de incoerenta scenariului si de incapacitatea de a prezenta in perspectiva drama unui oras si a unei natiuni, marele pacat este polonicul umplut cu varf cu bullshit pe care il livreaza aproape subliminal publicului prin intermediul personajului sus-numit. Astfel, Dave Kernes este un fost puscas marin care rosteste in sfarsitul filmului adancile cuvinte ,,I'll stick around, they'll need some good men here to REVENGE this", dupa care, inaintea genericului de final, este prezentata soarta personajului: ,,DAVE KERNES became a marine again and served TWO TOURS OF DUTY IN IRAQ". Cuvintele cheie sunt...exact...REVENGE si IRAQ. In acel moment, aproape ca iti venea sa te ridici de pe scaun si sa tipi ,,Oh my God...cat bullshit poate sa inghita un popor?".

Filmul lui Stone nu este prost, ci execrabil. Esueaza in prezentarea dramei NY si transforma rana deschisa a mii de oameni intr-un film artistic de categoria B. Finalul se vrea uplifting si emotionant, insa senzatia pe care o ai la iesirea din cinematograf este una singura ,,Ah da...asta a fost caz real, uitasem". Morala filmului este si ea chinuita rau in stil american - chiar daca acea zi a fost una neagra, a fost in acelasi timp un moment inaltator in care spiritul de sacrificiu si prietenia au iesit la suprafata. Oliver Stone nu reuseste insa sa vada padurea de copaci, cum s-ar spune, intepenindu-se in drama celor doi politisti, al caror happy-end pare sa acopere drama unui popor. WORLD TRADE CENTER ar trebui sa se numeasca oricum, numai nu asa...pentru ca nu are absolut nici o legatura cu cele intamplate in acea zi trista de 11 septembrie.

Nu recomand nimanui acest film, nici macar pe dvd sau luat de pe net. Este o pierdere de timp si un consum inutil de nervi pentru a vedea ceva ce va poate oferi orice film-catastrofa cu mine, cutremure sau tornade. Singurul meu regret este ca acest film mi-a confirmat un lucru pe care il stiam deja - manipularea americana exista si are tentaculele bine intinse inca mult timp de acum incolo. Nu are nimic de-a face cu poporul american sau cu taramul celor viteji si liberi, ci doar cu interesele unui grup exclusivist, care foloseste oamenii si dramele lor ca o modalitate de a-si transmite doctrina.