sâmbătă, 26 iunie 2010

Paolo Giordano - Singurătatea numerelor prime


O carte premiată cu premiul Strega în 2008, despre doi oameni cu vieți disfuncționale, defecte...

Alice suferă un accident de ski în copilărie și rămâne șchioapă. Nu poate să-și ierte părinții care o obligaseră să ia lecții de ski și devine o adolescentă anorexică, chinuită de depresii și frustrări.

Mattia are o soră geamănă care suferă de retard mintal și pe care părinții îl obligă s-o ia cu el peste tot, deși simte că-l face de rușine. În clasa a șaptea, băiețelul o lasă pe sora lui într-un parc pentru câteva ore si n-o mai găsește niciodată. Ca să-și învingă propriile fantome, începe să se taie cu lama.

Toate personajele cărții sunt stranii, bântuite de trecut, de frustrări și neîmpliniri. E o lectură întunecată, genul de carte pe care nu simți nevoia s-o mai citești a doua oară sau s-o răsfoiești din nou. E greu să ți se mai facă dor de ea...
Mi-a plăcut însă enorm pasajul care dă și titlul cărții. Ideea este profundă, frumoasă și sinceră. Și teribil de adevărată...

,,Numerele prime sunt divizibile numai cu unu și cu ele însele. Stau la locul lor în infinita serie de numere naturale, strivite, la fel ca restul, între altele două, dar cu un pas mai încolo față de celelalte. Sunt numere bănuitoare și solitare și de aceea Mattia le găsea minunate. Uneori credea că au ajuns din greșeală în acea secvență, că rămăseseră prinse în capcană, ca niște mici perle înșirate pe un colier. Alteori, în schimb, bănuia că și lor le-ar fi plăcut să fie ca restul, numai niște numere oarecare, dar că, pentru un motiv anume, nu erau în stare.

Al doilea gând îl atingea mai ales seara, în împletirea haotică de imagini dinaintea somnului, când mintea e prea vlăguită ca să-și spună minciuni.

La un curs din primul an, Mattia învățase că, printre numerele prime, sunt unele și mai speciale. Matematicienii le numesc numere prime gemene: sunt perechi de numere prime care sunt aproape, de fapt foarte aproape, pentru că între ele este mereu un număr par care le împiedică să se atingă cu adevărat. Numere ca 11 și 13, ca 17 și 19, ca 41 și 43. Dacă ai răbdarea de a merge mai departe cu numărătoarea, descoperi că aceste perechi, treptat, sunt tot mai rare. Dai peste numere prime tot mai izolate, rătăcite în acel spațiu tăcut și cadențat, constituit numai din cifre, și ai presentimentul neliniștitor că perechile întâlnire până acolo sunt un fapt accidental, că adevăratul lor destin este de a rămâne singure. Apoi, exact când te pregătești să renunți, când nu mai ai chef să numeri, iată că dai peste alte două numere gemene, agățate strâns unul de celălalt. Printre matematicieni există convingerea comună că atât cât se poate merge mai departe, vor fi mereu altele două, chiar dacă nimeni nu poate spune unde, până nu le descoperă.

Mattia se gândea că el și Alice erau astfel, două numere prime gemene, singure și pierdute, apropiate, dar nu îndeajuns pentru a se putea atinge cu adevărat. Nu-i spusese asta niciodată”

duminică, 20 iunie 2010

Anna Gavalda - ,,Je l'aimais"




J'avais envie d'une cigarette. C'était idiot, je ne fumais plus depuis des années. Oui mais voila, c'est comme ca la vie...Vous faites preuve d'une volonte formidable et puis, un matin d'hiver, vous decidez de marcher quatre kilometres dans les froid pour racheter un paquet de cigarettes ou alors, vous aimez un homme, avec lui vous fabriquez deux enfants et un matin d'hiver vous apprenez qu'il s'en va parce qu'il en aime une autre. Ajoute qu'il est confus, qu'il s'est trompe..."

Parce que le piege, justement, c'est de croire qu'on est amarre. On prend des decisions, des credits, des engagements et puis quelques risques aussi. On achete des maisons, on met des bebes dans des chambres toutes roses et on dort toutes le nuits enlaces. On s'emerveille de cette...Comment disait-on deja? De cette complicite. Oui, c'etait ca qu'on disait, quand on etait heureux. Ou quand on l'etait moins.

-Mais tu es jeune encore...
-Non, je suis vieille, je me sens vieille. Je suis toute cabossee. Je sens que je vais devenir mefiante. Je vais regarder ma vie a travers un judas. Je n'ouvrirais plus la porte. Reculez. Montrez patte blanche. C'est bien, l'autre maintenant. Prenez les patins. Restez dans l'entree. Ne bougez plus.
-Non, tu ne deviendras jamais cette femme-la. Quand bien meme tu le voudrais que tu ne pourrais pas. Les gens continueront a entrer dans ta vie comme dans un moulin, tu suffriras encore et c'est tres bien comme ca. Je ne me fais pas de souci pour toi.
(...)
-...sauf Adrien. Vous vous faites de souci por Adrien?
- Oui, je crois...oui. C'est pour lui que je m'en fais le plus en tout cas.
- Pourquoi?
- Parce qu'il est malheureux..."

"J'ai aime une famme...Je ne te parle pas de Suzanne, je te parle d'une autre femme.
Je l'ai aimee plus que tout. Plus que tout. Je ne savais pas qu'on pouvait aimer a ce point. Enfin, moi en tout cas, je croyais que je n'etais pas...programme...por aimer de cette facon. Les declarations, les insomnies, les ravages de la passion, c'etait bon pour les autres tout ca. D'ailleurs, le seul mot passion me faisait ricaner. La passion, la passion! Je mettais ca entre hypnose et superstition, moi...C'etait presque un gros mot dans ma bouche. Et puis, ca m'est tombe dessus au moment ou je m'y attendais le moins. Je... J'ai aime une femme... Je suis tombe amoureux comme on attrape une maladie. Sans le vouloir, sans y croire, contre mon gre et sans pouvoir m'en defendre, et puis...
Il se raclait la gorge.
-Et puis je l'ai perdue. De la meme maniere..."

"Quarante-deux ans... Qu-attend-on de la vie a quarante-deux ans?
Moi, rien. Je n'attendais rien. Je travaillais. Encore et encore et toujours. C'etait ma tenue de camouflage, mon armure, mon alibi. Mon alibi pour ne pas vivre. Parce que je n'aimais pas tellement ca, vivre. Je croyais que je n'etais pas doue pour ca..."

"Elle a releve la tete et m'a regarde dans les yeux. C'etait la premiere fois depuis des annees que nous nous regardions si longtemps. J'essayais de decouvrir quelque-chose de nouveau sur ce visage. Mais je n'ai rien decouvert, seulment la moue un peu triste d'une epouse vaincue qui s'appretait a passer aux aveux. Elle n'etait pas retournee chez son avocate car elle n'en avait pas le courage. Elle aimait sa vie, sa maison, ses commercants. Elle avait honte de se l'avouer. Elle ne voulait pas perdre ce qu'elle avait conquis. Cet echafaudage social. Nos amis, nos relations. Et puis il y avait cette maison toute pimpante dans laquelle nous n'avions encore jamais dormi...C'etait un risque qu'elle n'avait pas envie de prendre(...)

Ce fuit pour moi une nouvelle nuit blanche. Au lieu de me rassurer, ses aveux m'avaient completement ebranle. Il faut dire que j'etais si mal a cette epoque. Si mal. Je me trouvais vraiment dans une situation affligeante: j'avais perdu celle que j'aimais et venais de comprendre que j'avais aussi esquinte l'autre. Quel tableau...J'avais perdu l'amour de ma vie pour rester avec une femme qui ne me quittait pas a cause de son fromager et son charcutier. C'etait inextricable. C'etait de sabotage. J'avait tout rate. Jamais je ne m'etait senti aussi miserable.

Anna Gavalda - ,,Darul unei zile”



Fără îndoială romanciera mea preferată, Gavalda este o franțuzoaică (da, deși numele nu o trădează) ironică, profundă și teribil de sinceră în scriitura ei. Singura dezamăgire de până acum mi-a provocat-o cu ,,Cea care alină”, un roman anost. Sau poate asteptarile mele erau prea mari...tindem sa-i punem pe un piedestal pe cei pe care-i iubim (fie carti, oameni, muzicieni...) si sa ne prabusim de la inaltimea propriilor noastre asteptari. Dar, lasand deoparte acest roman mai nereusit, precedentele: ,,Je l'aimais" si ,,Je voudrais que quelqu'un m'attende quelque part " sunt absolut superbe.

Revenind la ,,Darul unei zile", este o poveste scrisa alert si narata de Garance, o fata care se apropie de 30 de ani si simte cum ii fuge pamantul de sub picioare. Are o sora mai mare divortata, un frate mai mare casatorit cu o scorpie si un frate mai mic visator, care face pe ghidul intr-un castel frantuzesc decrepit. Intr-o dupa-amiaza de vara, cei patru ,,evadeaza" de la o nunta pentru a petrece o zi in care sa-si aminteasca de copilarie. O carte superba, pe care am ,,devorat-o" in asteptarea unui avion, dorindu-mi sa fi avut frati

Excerpts:

,,Nu l-am contrazis. Nu ne-am ridicat de la masa. Am continuat sa mestecam incet fiecare imbucatura, multumindu-ne sa ne gandim ca tipul era un cretin si tragand zdravan de toate cusaturile ca sa reusim sa ne invesmantam in continuare in ceea ce ne tinea loc de demnitate. Bietii de noi. Atat de lasi, atat de lasi...
De ce suntem asa toti patru? De ce ne intimideaza oamenii care tipa mai tare decat altii? De ce oamenii agresivi ne fac sa pierdem?
Ce anume nu merge la noi? Unde se opreste buna educatie si unde incepe moliciunea?"

,,Ne reamintim de asemenea ca toate astea - aparenta indiferenta, discretia si slabiciunea - sunt din vina parintilor nostri. Din vina lor sau datorita lor. Fiindca ei ne-au invatat sa iubim muzica si cartile. Ei ne-au vorbit despre altceva si ne-au silit sa vedem altfel. Mai sus, mai departe. Dar tot ei au uitat sa ne dea incredere in noi. Isi inchipuiau ca va veni de la sine. Ca eram oarecum pregatiti pentru viata si ca laudele aveau sa ne strice caracterul.
Punct ratat.
N-a venit niciodata.
Iar acum suntem astfel. Niste mototoli sublimi. Tacuti fata de cei expansivi, cu izbucnirile noastre ratate si vaga noastra senzatie de voma.
Prea multa frisca, probabil..."

,,Tipic pentru Carine... De frica sa nu fie prinsa in flagrant delict de slabiciune, iti trimite sistematic cate o mica intepatura, dupa mangaiere.
Pacat, se priveaza de o gramada de momente frumoase. Ar fi fost un moment frumos pentru ea daca m-as fi aruncat de gatul ei pe nepusa masa. Un pupat zdravan intre doua camioane...dar nu. Trebuia sa strice ea mereu totul. De multe ori imi spun ca ar trebui s-o iau intr-un stagiu de cateva zile la mine, ca s-o invat ce inseamna viata.
Ca sa lase in sfarsit garda jos, sa se mai destinda, sa renunte la bluza aia si sa uite de miasmele altora.
Ma intristeaza s-o vad asa, inchistata in prejudecatile ei si incapabila de tandrete. Dar apoi imi amintesc ca a fost crescuta de sclipitorii Jacques si Francine Moulinoux, intr-o fundatura din cartierul rezidential din Le Mans si imi spun ca, la urma urmei, nu se descurca asa de rau..."

,,Oare nu ma orientasem gresit? Unde o dadusem in bara? Si oare ma astepta cineva undeva? Ceilalti trei m-au incurajat, m-au dojenit putin, iar eu m-am prefacut ca accept bunavointa lor. De altfel, toti ne-am dojenit si ne-am prefacut ca acceptam.
Pentru ca viata era totusi pe undeva un fel de bluf, nu-i asa?
Acest covor prea scurt si aceste jetoane lipsa. Aceste maini prea slabe, care ne impiedica intoteauna sa urmam...
Aici am fost de acord toti patru, cu visurile noastre mari si chiriile noastre care trebuiau platite in data de 5 a fiecarei luni.
Am destupat indata alta sticla, ca sa ne facem curaj!"

,,Simon e exact ca noi: nu-i plac certurile de la sfarsitul banchetelor, ii e teama de conflicte si se fereste de recursurile la violenta. Pretinde ca e o energie prost intrebuintata si ca trebuie sa-ti pastrezi fortele pentru lupte mai interesante. Ca oamenii ca socrul sau sunt batalii pierdute dinainte. Iar cand i se vorbeste despre ascesiunea extremei drepte, clatina din cap: ,,Bah...namol pe fundul lacului. E firesc, e uman. Sa nu-l rascolim, o sa se ridice la suprafata" ".

Anna Politovskaya - Putin's Russia


Scriam despre cartea asta cu ceva timp in urma, cand inca nu aparuse la noi si ziceam ca mi-ar placea sa o citesc. Ei bine, am avut ocazia aici pt ca am gasit-o la biblioteca facultatii. O carte zguduitoare. Nu pot sa spun ca o recomand ca lectura pentru ca e genul de lectura pe care o faci doar daca vrei un dus rece al realitatii. Nu e o lectura "de placere". E o lectura pentru cei interesati de ceea ce se intampla in jurul lor, de nedreptatile nevazute care exista in lume, de modul in care cei care au puterea reusesc sa intoarca totul dupa bunul plac. E o carte despre dramele nebanuite ale unor oameni ca si noi, care nu au avut decat ghinionul de a trai in timpul celui de-al doilea razboi Ruso-Cecen. Absolut tulburatoare.

Ceea ce m-a socat dupa ce am citit-o au fost articolele gasite pe internet referitoare la Anna Politovskaya, o femeie absolut extraordinara care a platit cu viata munca ei de dezvaluire a nedreptatilor comise de regimul lui Putin. Citez doar o parte dintr-un articol al ei, care m-a dus cu gandul la Garcia Marquez si a lui "Cronica a unei morti anuntate". Anna Politovskaya si-a presimtit moartea:

"I am a pariah.

That is the result of my journalism throughout the years of the Second Chechen War, and of publishing books abroad about life in Russia and the Chechen War. In Moscow, I am not invited to press conferences or gatherings that Kremlin officials might attend, in case the organizers are suspected of harboring sympathies toward me. Despite this, all the top officials talk to me, at my request, when I am writing articles or conducting investigations -- but only in secret, where they can't be observed, in the open air, in squares, in secret houses that we approach by different routes, like spies.

You don't get used to this, but you learn to live with it.

It is the way I have had to work throughout the Second War in Chechnya. First I was hiding from the Russian federal troops, but always able to make contact clandestinely with individuals through trusted intermediaries, so that my informants would not be denounced to the top generals. When President Vladimir Putin's plan of Chechenization succeeded (setting "good" Chechens loyal to the Kremlin to kill "bad" Chechens who opposed it), the same subterfuge extended to talking to "good" Chechen officials, many of whom, before they were "good" officials, had sheltered me in their homes in the most trying months of the war. Now we can meet only in secret because I am an incorrigible enemy, not amenable to re-education.


I loathe the Kremlin's line, elaborated by Surkov, dividing people into those who are "on our side," "not on our side," or even "on the other side." If a journalist is "on our side," he or she will get awards, respect, perhaps be invited to become a deputy in the Duma.


If a journalist is "not on our side," however, he or she will be deemed a supporter of the European democracies, of European values, and automatically become a pariah. That is the fate of all who oppose our "sovereign democracy," our "traditional Russian democracy." (What on Earth that is supposed to be, nobody knows; but they swear allegiance to it nevertheless: "We are for sovereign democracy!") I am not really a political animal. I have never joined any party and would consider it a mistake for a journalist, in Russia at least, to do so. I have never felt the urge to stand for the Duma, although there were years when I was invited to.

So what is the crime that has earned me this label of not being "one of us"? I have merely reported what I have witnessed, no more than that. I have written and, less frequently, I have spoken. I am even reluctant to comment, because it reminds me too much of the imposed opinions of my Soviet childhood and youth. It seems to me that our readers are capable of interpreting what they read for themselves. That is why my principal genre is reportage, sometimes, admittedly, with my own interjections. I am not an investigating magistrate but somebody who describes the life around us for those who cannot see it for themselves, because what is shown on television and written about in the overwhelming majority of newspapers is emasculated and doused with ideology. People know very little about life in other parts of their own country, and sometimes even in their own region.

The Kremlin responds by trying to block my access to information, its ideologists supposing that this is the best way to make my writing ineffectual. It is impossible, however, to stop someone fanatically dedicated to this profession of reporting the world around us. My life can be difficult; more often, humiliating. I am not, after all, that young at 47 to keep encountering rejection and having my own pariah status rubbed in my face. But I can live with it.

I will not go into the other joys of the path I have chosen, the poisoning, the arrests, the threats in letters and over the Internet, the telephoned death threats, the weekly summons to the prosecutor general's office to sign statements about practically every article I write (the first question being, "How and where did you obtain this information?"). Of course I don't like the constant derisive articles about me that appear in other newspapers and on Internet sites presenting me as the madwoman of Moscow. I find it disgusting to live this way. I would like a bit more understanding.
"

Alain de Botton - "Despre farmecul lucrurilor plictisitoare"


O carte care poate fi descrisa intr-un singur cuvant - ,,INCANTATOARE". 9 eseuri despre viata si aspectele ei la care nu v-ati gandit pana acum. Cum ar fi mersul la aeroport, singuratatea, mersul la gradina zoologica, despre lucrurile teribil de plictisitoare care ne umplu existenta...

Cateva citate care mi-au placut mult. O sa mai adaug si altele, dar astea sunt preferatele mele.

"Apelurile constante ale ecranelor, unele acompaniate de zvacnirea nervoasa a unui cursor, sugereaza cat de usor ne-ar putea fi schimbate vietile, aparent la adapost, daca ar trebui sa coboram un coridor si sa urcam intr-un avion care ne-ar debarca, in cateva ore, intr-un loc despre care n-avem nici o amintire si unde nimeni nu ne stie numele. Ce placut e ca, printre crevasele starilor sufletesti, la trei dupa-amiaza, cand ne paste oboseala si deznadejdea, sa stim ca un avion decoleaza catre o destinatie..."

"Putine momente in viata sunt mai eliberatoare decat cele in care avionul se inalta la cer. Privind pe fereastra dintr-o masina care stationeaza la inceputul pistei, recunoastem o priveliste cu dimensiuni familiare: o sosea, cilindri de ulei, iarba si hoteluri cu ferestre aramii; pamantul, cel dintotdeauna, pe care inaintam incet (...). O calatorie care, pe pamant, ar fi durat o dupa-amiaza, se poate realiza cu o miscare infima a ochiului. Exista si o placere psihologica in aceasta decolare, pentru ca repeziciunea cu care urca avionul este simbolul exemplar al transformarii. Etalarea puterii ne poate inspira sa ne imaginam schimbari asemanatoare, decisive, in vietile noastre; sa ne imaginam ca si noi ne-am putea ridica deasupra multor lucruri care ne-au coplesit"

"Sub noi se afla dusmani si colegi, locurile spaimelor noastre si al necazurilor noastre; toate sunt acum infime, sunt zgarieturi pe pamant. Poate ca stim destul de bine aceasta veche lectie de perspectiva, dar rareori pare atat de adevarata ca atunci cand stam lipiti de fereastra rece a avionului, aeronava noastra, profesor de filozofie profunda..."

" Una din ironiile iubirii ar fi ca cel mai usor e sa-i seduci convingator pe cei fata de care te simti cel mai putin atras, intensitatea dorintei fiind incompatibila cu indiferenta necesara, atractia starnind un sentiment de inferioritate in comparatie cu perfectiunea personei iubite"

Paco Underhill - Call of the Mall


O carte de afaceri, aparuta in colectia Brandbuilders-marketing & advertising. Pentru cei pasionati de domeniul marketing si sales mai ales, e o carte f.interesanta, care pe mine m-a intrigat initial (a fost tradusa la noi ,,Chemarea Mall-ului" ;D ).

Daca vi se par interesante mecanismele pe care firmele le folosesc pentru a atrage cumparatorii, tehnicile specifice de crestere a vanzarilor in malluri, instrumentele tipice acestui loc de ,,pelerinaj" al secolului XXI...cartea merita citita, e o lectura placuta si foarte-foarte interesanta. Eu una nu sunt atrasa de domeniul vanzarilor, dar mi s-a parut o carte captivanta, cumparata - recunosc - mai mult pentru ca e aparitie noua la Brandbuilders din care am toata colectia, dar care nu a reusit sa ma dezamageasca :). It was worth it!

Autorul, Paco Underhill, este fiul unor diplomati de cariera si si-a petrecut toata copilaria in Kuala Lumpur si in alte locuri exotice, fiind oarecum rupt de realitatea americana o buna perioada de timp. Tocmai de aceea, la revenirea in SUA, fenomenul pe atunci incipient al ,,mall-shopping" i s-a parut de-a dreptul fascinant. Jobul sau este de consultant in domeniul vanzarilor in malluri (da, exista asa ceva la americani :D ).

Stilul lui de a scrie este viu si ,,catchy", tipic pentru cartile de afaceri americane.

"Trecand de la viata in strainatate la traiul in mijlocul Manhattan-ului, centrul comercial reprezenta un loc exotic, ceva despre care auzisem, dar cu care intrasem foarte putin in contact. Este locul in care, pentru prima oara, m-am simtit complet asimilat in clasa mijlocie, alba, traditionalista, cu un venit mediu, a Americii. Nu era deloc rau. I-am inteles dintr-o data pe acei emigranti din anii '80 din Uniunea Sovietica, care veneau in aceasta tara si plangeau de bucurie cand vedeau splendoarea dintr-un supermagazin obisnuit. In cele din urma descoperisem adevarata America...si toata era plecata la cumparaturi..."

Didier van Cauwelaert - L'education d´une fee


Didier van Cauwelaert - L'education d'une fee

O carte cu totul speciala si fermecatoare. Nu stiu daca a fost tradusa la noi, dar daca a fost, sau daca stiti franceza - cumparati-o si cititi-o. Despre destin, despre alegerile oamenilor, despre cum perspectiva noastra asupra vietii poate fi schimbata de lucruri marunte, de gesturi zilnice aproape imperceptibile. Despre cum poti deveni o ,,zana" veritabila, doar pentru ca un copil de 8 ani decide sa creada in tine.

"Je me serai efface sans rien casser autour de vous. C´est mon choix, ma douleur, ma fierte. J'ai commence l´entrainement. Quand je reviens de l´hypermarche ou je suis alle chercher l'oubli une heure en m'essayant d'autres personnalitees, je me figure que je suis deja parti, que j'ai pose mes valises ailleurs et que je reviens dire bonjour, comment allez-vous, je ne vous manque pas trop, câ c'est bon de vous revoir, le jardin est beau, il faudrait donner de l'eau aux poiriers, les oiseaux ont l'air en forme, tout est reste comme avant...
Le tableau se precise de jour en jour, de trajet en trajet. La seule inconnue, la seule variable, c'est cet autre que moi, ce successeur qui tantot figure a ma place, habite ma ferme, supporte Louisette, enlace ma femme, veille sur notre fils et tantot non. Mais meme sa presence ne change rien a ce qui etait.
A qui penses-tu, mon amour, de l'autre cote du mur, dans l'insomnie qui nous unit? Sans doute a votre avenir. Le partage a commence: tu m'as laisse le passe..."

Almudena Solana - The Curriculum Vitae of Aurora Ortiz


Aceasta carte are pentru mine o istorie aparte, o istorie ce parca se adauga la povestea personajului principal, Aurora Ortiz. A fost un ,,coup de foudre" intre mine si numele atat de atipic pentru o carte - ,,The Curriculum Vitae of Aurora Ortiz" - petrecut pe aeroport, in asteptarea unui avion. Perspectiva celor 17 ore de zbor m-a facut sa caut tovarasia acestei lecturi, care s-a dovedit ulterior a fi o adevarata revelatie, confirmand faptul ca marile descoperiri
pot fi facute de multe ori din pura intamplare.

Aurora Ortiz este un personaj atipic pentru o carte. Nu are nimic ,,glamorous", nu are aventura in sange, nu traieste povesti de dragoste ca-n filme, nu cauta lucruri extraordinare. Dimpotriva, este persoana cu cea mai banala existenta pe care cineva si-o poate inchipui. Insa, in monotonia propriei existente, Aurora reuseste sa isi contureze un drum, sa gaseasca mici bucurii, sa-si poarte atat darurile cat si nefericirile cu o teribila seninatate. O seninatate a omului care stie ca viata e facuta din maruntisuri, din lucruri pe care majoritatea nici macar nu se obosesc sa le bage in seama.

That was another theory she had inherited from her grandmother: when you are down in dumps, you should blow away some foam while looking up at the ceiling; and on top of that(according to Ignacia), you should keep your head up while you watch to see where the foam falls, as if deep down you wished that, as it descended, a bit of soap would get in your eyes and the itching would give you a better excuse to cry...

If words were forks, they wouldn't be able to punch a hole in the moon in this evening sky, it could never be deflated, because it was hard as a porcelain plate. Nonetheless, Aurora and Roberto, in complete accord even without seeing each other, allowed it to shatter, as if a piece of china had been dropped from a great height to the ground. The moon, filled with memories, was smashed to pieces like a damaged plate, and the tiny sparkling lights in the sky were no other than the end and the beginning of everything. Life in movement.

My mother succeeded many times through her sheer persistence; I inherited her tenacity, but not her results. She even managed to get me to keep from saying everything that went through my mind, got me to restrain my words, but in these past weeks I haven't even managed to make the cut and be called to an interview. Not even if I had sent you 80 letters. My mother restrained my words, but nobody could restrain my thoughts (...)
But what did I let myself chop my life into little bits, so that you could read them like the ruthlessly honest chapters of a bewildered woman's story?

She wasn't bothered; as the rain filtered down through the eucalyptus, it seemed to her like a nutritious sap, or like one of nature’s practical jokes, as if someone were clapping his hands under a gigantic tap above her head. Someday she would figure out the reason for all this applause...

Her tears were gone, but the traces of her weeping remained. She left, and all the women's eyes followed her. They didn't ask her anything, but they gave her something like a hug, without straying from their posts. More and more of the prostitutes appeared as she made her way along the curving paths: motionless, stable, nearby. And full of curves, themselves. Aurora would never again meet finer examples of respect and anonymous companionship than those offered by the whores in Casa del Campo.

Aurora had always been a dynamic woman, a fine specimen, a very cheery specimen; afflicted with bad luck, but disinclined to let it get her down; an acrobat tumbling through life, a tightrope walker laughing at danger, a natural-born athlete, if only she could get paid for exercising with milk cartons and pimiento jars, one of those fighters who might lose a match but who never are defeated; a bundle of doubt wearing slippers indoors and boots on the street; a genuine traveler, though Madrid was the farthest she had ever gone; an enthusiastic, persistent woman who loved good conversation... She hadn't dictated any of this to Fany, because she didn't even know it about herself...

Music is the closest thing there is to thought. Why are people so afraid of thinking? Why don't they ever leave enough time to reflect? There's nothing wrong with tranquility; nor emptiness, vertigo or even unhappiness. I think that these things are the first steps that preceed the birth of a new thought. This is why I like to read, as you know, that's the path that I've found easiest to follow
She always loved thoughts and thinking, with or without chalk

I wish I could drink but not forget
I wish I could be happy and start it all again
I wish I were the sea, but all I have is foam
I wish I could go on, but all I have is foam
I can't make it without you, won't you give me a hand
All I have is doubt

I wish I were the sea, but all I have is foam

How's things....She heard it in the distance, though she was also looking him in the face. No, things weren't OK. After spending an hour exposed to the iciness and hopelessness of his colleague in the office next door, Guillermo's sad eyes, gazing at her, made her feel something she never had wished...

I'm not sure...Sometimes I'm happy even though I'm sad, and sometimes I'm sad even though I'm laughing out loud and telling jokes with a beer in my hand. Happiness depends on the effort put into being happy rather than something else

The umbrella was barely enough to jeep their first kiss from being drowned in rain. That was why Aurora worshipped the water that falls from the sky. That was why she never used umbrellas again

If it weren't for the condensation on the window pane, which of course can trick your eyes sometimes, you would have sworn that an aurora borealis had suddenly left a trail reflected in the river...And it flew away, towards the north, at full speed

Giulia Carcasi - Ma le stelle quante sono


E o carte care inca n-a fost tradusa la noi din pacate si regret asta, pentru ca mi-ar fi placut sa o dau spre citire tuturor prietenelor mele si mai ales, intr-o zi, unei eventuale fiice. Am citit-o prima oara acum aproape doi ani iar intr-un moment de ragaz am rasfoit-o zilele trecute... si parca vraja ei s-a revarsat din nou asupra mea. Cand voi avea mai mult timp, vreau sa recitesc pasaje care mi-au placut si cu care m-am identificat. E o carte atat de simpla, dar atat de fermecatoare...

Este povestea unei adolescente italiene care isi cauta un sens al vietii, al iubirii, cauta sa imprime o miscare organizata haosului pe care il presupune viata la 18 ani. Nu atat subiectul frapeaza, cat stilul in care scrie Giulia Carcasi(de altfel este romanul ei de debut), atinge subiecte delicate ale tinerilor intr-un mod atat de simplu, de sincer, de lipsit de inflorituri stilistice si totodata atat de sensibil incat nu poate sa nu-ti ajunga la inima. Structura cartii este inedita, jumatate din ea este povestea fetei, Alice, iar cealalta jumatate a baiatului, Carlo. Fiecare dintre ei percepe viata si ceea ce se intampla intr-un mod diferit. Fiecare il percepe pe celalalt intr-un mod diferit. E o carte absolut fermecatoare, pe care as recomanda-o tatilor, atat pentru fiicele lor cat si pentru propria lectura, spre a le intelege mai bine perceptia si perspectiva asupra vietii.

O sa traduc doar doua dintre citatele care mi-au placut foarte mult si pe care le am in carnetul meu cu insemnari, sunt parte din gandurile pe care eroina le scrie seara, in jurnal, catre surioara ei mai mica, Milla, ca un fel de ,,ganduri pentru mai tarziu"...

"Milla, surioara mea, te reasez in leagan, imi pun degetul in fata buzelor si iti spun cu blandete ,,Ssst", iar tu intelegi si reincepi sa dormi, linistita. Iau patura, o duc in sufragerie si o acopar cu ea pe mama, care doarme avand pe chip expresia unui somn greu si fara vise... E o perioada in care mama se comporta ciudat, Milla. Si tata? Unde e tata? Nu stiu, Milla...poate e in America, poate in Toscana, poate la doar cativa pasi de noi...dar va dura atat de mult pana sa se intoarca, simt asta... Iar eu in 10 zile am Bacalaureatul, trebuie sa invat...trebuie sa ma asez in pat si sa dorm. Trebuie sa fiu cuminte si sa cresc, Milla, pentru ca mama a redevenit copil, e mai micuta decat tine in momentul asta...iar adultii nu stiu sa dea semne precum faci tu...ei nu stiu sa planga atunci cand le lipseste ceva sau cand ceva ii doare..."

"Poate exista deja cineva pentru tine, doar ca nu-l cunosti deocamdata...il vei intalni peste ani si ani...si ti se va parea ca ai trait doar in asteptarea acelei intalniri. Si doar atunci vei simti ca traiesti intr-adevar... Cand? Nu stiu...stiu doar ca va fi cineva care te va astepta...fiecare dintre noi are pe cineva care-l asteapta. Dar...te rog eu, lasa-l sa te mai astepte putin...ia-ti suficient timp pentru a te juca putin prin viata... Iar daca intr-o zi, lumea iti va spune ca iubirile sunt grabite, ca se consuma in moteluri de duzina, ca nu exista castele de poveste, ca personajele negative inving, ca niciodata cavalerii nu stiu sa iubeasca...tu sa nu o asculti, Milla...lumea aceasta vrea doar sa te sperie..."

Patrick Suskind - Porumbelul


Cu gandul la ,,Parfumul", am avut chef sa rasfoiesc din nou o carte pe care o citisem mai demult, a aceluiasi autor. Porumbelul este o carte-metafora pentru schimbarile care ne altereaza intr-un fel sau altul cursul existentei, nu atat prin ceea ce semnifica ele, cat prin teama pe care o resimtim la gandul ca se vor intampla. "Porumbelul" e o carte stranie (cei care au citit ,,Parfumul" stiu ca nici aceasta n-a fost tocmai o carte cu substrat banal), dar stilul lui Suskind imi place si nu cred ca sunt singura care il ,,gusta". Merita sa frunzariti macar ,,Porumbelul" daca va pica in mana, va puteti face o idee asupra stilului lui Suskind. Oricum, pentru cei macar un pic pasionati de literatura, categoric ,,Parfumul" e o lectura obligatorie. Abia apoi ,,Porumbelul".


"Voia sa eternizeze relatia dintre ei, s-o faca de nestramutat, cumparand odaia. Urma sa coste cincizeci si cinci de mii de franci noi. Patruzeci si sapte de mii achitase deja. Restul de opt mii de franci era scadent la sfirsitul anului. Atunci ar fi definitiv a lui, si nimic in lume nu i-ar putea separa vreodata, pe el, Jonathan, si camera lui iubita, pina ce moartea îi va desparti.
Aceasta era starea lucrurilor cind, in august 1984, intr-o dimineata de vineri, s-a intimplat povestea cu porumbelul"

Ludmila Ulițkaia - Minciunile femeilor


O carte care m-a intrigat prin titlul ei, scrisa de Ludmila Ulițkaia, considerata de multi critici cea mai importanta prozatoare a literaturii ruse actuale.

Cartea de fatza e interesanta fara a fi revelatoare, este formata din 7 povesti ce au in comun un personaj pe nume Jenia, ce trece de la statutul de contemplatoare la cel de protagonista, in final. Daca la inceput doar constata minciunile femeilor din jurul ei si le judeca, in final se descopera si secretele ei.

Minciunile femeilor din cartea Ludmilai Ulițkaia sunt de tot felul - inventii, minciuni marunte, povesti creata din dorinta de a creea o aura de mister, dar per total, toate provin de la femei nefericite in existentele lor.

Citatul de mai jos este din prima povestire, care m-a impresionat cel mai tare. Este prima oara cand Jenia descopera o minciuna a unei prietene a carei poveste de viata o rascolise candva si o facuse sa rezoneze cu a ei.

,,Statea culcata in intuneric si isi examina rana din suflet. Rana era dubla. Una era din pricina compasiunii irosite in zadar pentru copiii inexistenti, inventati in chip genial, omorati cu cruzime, si mai ales pentru Diana. O durea asa cum doare locul piciorului amputat, o durea absenta. Durere iluzorie. Si mai rau decat atat, era o durere pentru ceva care nu existase niciodata in realitate. Si, a doua, din pricina ca ii era ciuda pe ea insasi, iepure nataflet, pe care se facuse un experiment stupid. Sau, cine stie, o fi avut un sens caruia insa nu putea sa-i dea de capat”

,,Dinți albi” a lui S.Smith și ,,Făgăduiala” lui Fr.Duerenmatt


Am terminat "Dinti albi" a lui Zadie Smith. Per total nu m-a incantat la fel de tare precum primele 4 capitole, absolut savuroase de altfel. Cartea e f.reusita, mai ales avand in vedere ca este romanul de debut al lui Smith, scris la varsta de 21 de ani. Deci....respect Cool. Numai ca dupa a doua jumatate a cartii m-am plictisit putin.

Am citit intre timp un alt roman de Friedrich Duerenmatt - Fagaduiala. Daca ,,Pana de automobil" imi placuse ca idee generala, dar nu ma incantase din cale afara, ,,Fagaduiala" e un roman foarte reusit, cu suspans dozat aproape farmaceutic si cu o idee de ansamblu cu adevarat reusita - exista promisiuni si angajamente facute care se dovedesc atat de puternice incat sa nu te lase sa traiesti?

Sinteza intrigii este urmatoarea: Matthai e un comisar de politie aflat in apogeul carierei, ce este trimis ca detasat in Iordania. In ultima sa zi inainte de plecarea spre o noua viata si o noua treapta ierarhica, este chemat sa ancheteze un caz de crima intr-un catun din Elvetia germana (de altfel toata actiunea cartii are loc in Elvetia, in zona St.Gallen - Zuri
ch). Trebuind sa dea vestea tragica parintilor victimei (o fetita), se trezeste rostind un juramant pe fericirea lui - ca va gasi criminalul si il va pedepsi.
Desi presupusul asasin este gasit si marturiseste, intreaga existenta a lui Matthai incepe sa graviteze in jurul ideei ca adevaratul criminal este in libertate, motiv pentru care el renunta la plecarea in Iordania, la slujba si la familie, dedicandu-se trup si suflet solutionarii acestui caz, devenit obsesie. Ajuns o epava, mereu la panda pentru indicii, Matthai ajunge sa-si subordoneze existenta gasirii asasinului, fiind considerat nebun de catre toti ceilalti. Pana cand, intr-o zi, noul comisar al orasului este chemat la capataiul unei batrane muribunde...

Cartea e foarte interesanta si plina de suspans, dar nu e o carte propriu-zis ,,politista", pentru ca pune accent pe trairile care ii fac pe protagonisti sa actioneze intr-un anumit mod sau sa urmeze o anumita cale. Este, daca vreti, o prezentare a resorturilor de constiinta ce stau la baza deciziilor si actiunilor umane.

Marguerite Duras - Amantul


O carte ce a fost transpusa pe marele ecran. Nu am vazut filmul aferent, dar cartea nu m-a impresionat din cale-afara. E scrisa inedit, dar lumea prezentata este atat de disfunctionala, isterica si nebuna, incat nu am putut rezona cu personajele lui Marguerite Duras. Romanul este autobiografic, scriitoarea a copilarit in Vietnam, intr-o familie ciudata, cu o mama suferind de probleme psihice. Povestea din ,,Amantul" este povestea idilei sale cu un chinez bogat, ce ia sfarsit in momentul parasirii Saigonului (vechea capitala a Vienamului de Sud, actualmente botezat Ho-shi-Min, in totala bataie de joc pentru infrangerea americanilor Roll Eyes ).

"Am aflat deja. Stiu ceva. Stiu ca nu hainele le fac pe femei mai frumoase, nici cosmeticalele, nici alifiile scumpe, nici raritatea sau pretul podoabelor. Problema e altundeva. Nu stiu unde. Stiu doar ca nu e unde cred femeile. Privesc femeile de pe strazile din Saigon, pe cele din asezarile izolate (...). Nu fac nimic, se pastreaza doar, se pastreaza pentru Europa, pentru amanti, pentru lungile concedii de 6 luni odata la 4 ani, cand in sfarsit vor putea vorbi despre viata lor de aici, despre aceasta experienta coloniala atat de speciala(...).

Femeile asteapta. Ca sa le treaca timpul, se imbraca. Se privesc. In umbra vilelor, se privesc pentru mai tarziu, li se pare ca traiesc un roman, au deja garderobe enorme, pline de rochii inutile, colectionate ca timpul, ca lungul sir al zilelor de asteptare..."


"Nu am scris niciodata, desi credeam ca scriu, n-am iubit niciodata, desi credeam ca iubesc, nu am facut niciodata nimic decat sa astept in fata usii inchise..."

Tracy Chevalier - "Fata cu cercel de perla"


Un roman care prezinta geneza imaginara a celui mai faimos tablou al pictorului olandez din sec. XVII Johannes Vermeer.

Cartea este fermecatoare atat prin povestea ei simpla si plina de inocenta, cat mai ales prin evocarea atmosferei Delftului de sec. XVII, un orasel impartit intre comunitatea catolica si cea protestanta(aceasta din urma considerabil mai numeroasa). Griet - "fata cu cercel de perla" este o fiica de faiantar, ce traieste alaturi de parintii si cei doi frati ai sai. Cand tatal sau are un accident de
munca si ramane orb, familia trebuie sa-si reconsidere modurile de castigare a existentei, iar Griet
ajunge slujnica in casa pictorului Johannes Vermeer.

Cartea nu este o poveste de dragoste, nu are nimic explicit si clasic dintr-o poveste de dragoste, e mai degraba o carte a sentimentelor spuse pe jumatate, a franturilor de cuvant, a tristetilor nerostite, a aluziilor abia conturate. E o carte a sperantelor, a iluziilor desarte, a dezamagiriilor si a resemnarii. Dar ceea ce creeaza Tracy Chevalier este uluitor.

Cu ajutorul Lui Dumnezeu, peste cateva luni voi fi in Leiden, Olanda. Coincidenta sau nu, exact langa Delft :), oraselul lui Vermeer. Atunci, o sa-mi ofer o zi de explorare a locului pe care Chevalier il evoca atat de viu in cartea sa. Vreau sa respir acea atmosfera de mic burg olandez si sa ma regasesc pentru o clipa in universul artistic al celui mai mare pictor olandez.

Cateva citate care mi-au placut:

"Asezam intotdeauna legumele in cerc, fiecare cu sectiunea lui, asemenea unei felii de placinta (...) Barbatul a batut cu degetul in masa.
- Le-ai asezat in ordinea in care le pui in supa? a sugerat el studiind cercul.
- Nu, domnule. Sovaiam. Nu puteam spune de ce aranjasem in acest fel legumele. Le pusesem in cerc fiindca simtisem ca asa trebuie sa fie puse, dar eram prea speriata ca sa-i spun una ca asta unui gentilom.
- Vad ca le-ai separat pe cele albe (...). Si portocaliul si purpuriul, nici ele nu stau impreuna. De ce? A luat o zdreanta de varza si o farama de morcov si le-a agitat in palma ca pe niste zaruri. (...)
- Culorile se infrunta cand stau una langa alta, domnule...
Si-a arcuit sprancenele ca si cum nu se astepta la un asemenea raspuns "


"Am lasat cu parere de rau bocceluta sa cada in gaura intunecoasa, gandindu-ma la pietrele pe care Agnes, Frans si eu le aruncasem in canal, ca sa-i loveasca pe ''monstri". Lucrurile mele au bufnit, izbind podeaua din lut. M-am simtit ca un mar care-si pierde fructele..."

"M-am uitat inca o data la tablou, dar studiindu-l asa de intens, am simtit cum ceva imi scapa. Era ca si cum priveam o stea pe cerul noptii - daca ma uitam la ea direct, aproape ca n-o vedeam, dar daca o priveam cu coada ochiului devenea mai stralucitoare..."

"Tanneke s-a indreptat de sale, tinand o boneta in mana. Mi-a spus:
- Stapanul m-a pictat candva. M-a pictat turnand lapte. Toti au spus ca e pictura lui cea mai buna.
- Mi-ar placea s-o vad, am raspuns eu. Mai e aici?
- Nu, a cumparat-o Van Rujiven.
M-am gandit cateva clipe
- Deci, unul din cei mai bogati oameni din Delft te priveste incantat in fiecare zi.
Tanneke a ranjit, fata ei ciupita de varsat s-a latit si mai mult. Cuvintele potrivite i-au schimbat intr-o clipita dispozitia. Depindea asadar de mine sa gasesc cuvintele"

" El vedea lucrurile intr-un fel aparte, cum nu le vedeau altii, incat orasul in care traiam de cand ma nascusem parea o alta localitate, iar o femeie devenea frumoasa prin lumina de pe fata ei"

" Nu-ti fie teama, tata, i-am soptit in timp ce mama il prezenta pe Pieter unui vecin, n-ai sa ma pierzi.
- Te-am si pierdut, Griet. Te-am pierdut din momentul in care ai devenit slujnica.
M-am bucurat ca nu poate vedea lacrimile care-mi tasneau din ochi"

"Sovaisem fiindca nu voiam sa mint, dar nici nu voiam ca el sa stie. Aveam parul lung si salbatic, imposibil de imblanzit. Cand era descoperit, parea sa apartina altei Griet - o Griet care sta pe o alee singura cu un barbat si barbatul nu e atat de calm, si pasnic, si de curat ca Pieter. O Griet ce seamana cu femeile care cutezau sa-si descopere capul. De-aia imi tineam parul complet ascuns - sa nu se vada nici o urma din acea Griet"

"Mi-am incetinit pasul. Ani de carat apa, de stors fufele, de golit oalele de noapte, fara nici o sansa de frumos, sau culoare, sau lumina in viata mea, s-au desfasurat in fata ochilor mei ca o priveliste unde, in departare, se zareste marea la care insa nu poti ajunge niciodata. Daca nu as mai putea sa lucrez cu vopselele, daca n-as mai fi putut sa stau langa el, nu stiu cum as fi putut continua sa mai lucrez in casa aceea..."

" - Griet, a spus el cu blandete.
Asta a fost tot ce a avut de spus. Mi s-au umplut ochii de lacrimi, dar nu le-am sters. Acum stiam.
- Da, sa nu te misti.
- Se pregatea sa ma picteze"

" Sa ai grija sa ramai asa cum esi.
Mi-am inaltat barbia.
-Sa raman slujnica, domnule?
-N-am vrut sa spun asta. El inchide in lumea lui femeile pe care le picteaza. Iar acolo poti sa te pierzi..."

"Am stiut ce inainte ca el sa afle. Cand am vazut ce-i lipsea - punctul stralucitor folosit de el in alte picturi, punctul acela care atrage privirea - m-am infiorat. Va fi sfarsitul, m-am gandit eu.
Si am avut dreptate"

"Mi-am ridicat ochii si i-am intalnit privirile. I-am retinut privirea cenusie ca marea mai mult timp. Stiam ca era pentru ultima oara. Nu m-am mai uitat la nimeni... In ochii lui am crezut ca vad parerea de rau"

"Erau cinci guldeni in plus, pentru care nu aveam nici o explicatie. Am separat cei cinci guldeni de monedele celelalte si i-am tinut strans in pumn. O sa-i ascund undeva unde Pieter si fiii mei nu vor cauta, un loc neasteptat despre care stiam doar eu.
Si nu am sa-i cheltuiesc niciodata.
Pieter o sa fie incantat cu restul monedelor, datoria era acum achitata. Insemna ca nu platise nimic pentru mine. O slujnica pe gratis"

Evgheni Zamiatin - Navala apelor






















O carte de la care aveam asteptari mai mari, avand in vedere apetitul personal pt clasici rusi.
,,Navala apelor" e o lectura placuta, dar nu extraordinara, mie recunosc k nu mi-a declansat nici un resort emotional deosebit. Povestea e simpla - doi soti - Sofia si Trofim Ivanovici locuiesc pe insula Vasilievski, in bataia apelor si nu pot avea copii. Sofia vine cu ideea de a adopta o adolescenta ramasa orfana, pe Ganka. Intre Trofim Ivanovici si Ganka se infiripa o legatura extraconjugala, pe care Sofia o opreste ucigand-o pe Ganka. Dupa acest moment, ramane in mod surprinzator insarcinata, iar povestea se muta in sfera regretelor si remuscarilor ei, ca si a unei oarecare amnezii cu privire la momentul crimei. Nasterea se suprapune cu inundarea insulei Vasilievski si atrage dupa sine o marturisire a crimei. Tot ce pot spune este, vorba celor de la Boney M, cu al lor "Rasputin": ,,Ah...those Russians!".

Trei cărți, trei experiențe


Adolfo Bioy Casares - O papusa
ruseasca (ed.Humanitas)

O serie de povestiri despre natura schimbatoare a oamenilor si ceea ce se ascunde in fata aparentelor. Asemeni papusilor rusesi Matrioska, fiecare persoana are mai multe invelisuri ce se dau la iveala in momentele cele mai neasteptate.









Rainer Maria Rilke - Povestiri despre Bunul Dumnezeu (Ed.Humanitas)
Mi-a fost recomandata de fosta mea diriginta, o doamna cu o cultura extrem de vasta si cu gusturi alese, dar trebuie sa recunosc ca n-am gustat prea mult aceasta carte. Majoritatea "povestirilor" folosesc o simbolistica nepotrivita in umila-mi parere si sunt mai degraba adecvate pentru incantarea copiilor. Cel putin primele povestiri.
Mi-au placut insa in mod deosebit ultimele doua - "
Cersetorul si domnisoara cea mandra" si "O poveste
spusa intunericului". Sunt mai adanci si au o profunzime aparte. Per total, cartea merita macar rasfoita










Alexis sau tratat despre lupta zadarnica - Marguerite Yourcenar (ED.Humanitas)

Una dintre cele mai sensibile carti pe care le-am citit si una din favoritele mele. Va recomand sa o cititi fara pareri preconcepute, desi va veti da seama in final ca are si un substrat mai...special. M-a facut sa inteleg mai bine lupta interioara a unor categorii de oameni de langa noi, pe care de c
ele mai multe ori nu vrem sau nu avem rabdare sa le dam o sansa, nu sa ii aprobam ci macar sa le intelegem drama.
E o carte despre iubirea inteleasa altfel,
despre tristetea cautarii zadarnice, despre nepotrivirea eroului intr-o lume formata din tipare deja trasate in care el nu-si gaseste locul. Un citat care mi-a placut, din cartea asta:

"Credeam ca pot sa-mi oranduiesc metodic dorintele si eforturile, ca pe niste obiecte intr-un sertar. Cand ai 20 de ani, renuntarile iti dau un fel de exaltare amara...Vedeam cateodata perech
i de indragostiti asezati in pragul portilor, stand de vorba sau sarutandu-se. Ii invidiam pentru multumirea lor potolita, pe care eu nu mi-o doream. E usor sa ne simtim superiori atunci cand suferim mai mult, iar vederea unor oameni fericiti ne scarbeste de fericire(...) "